De ce Marina Almășan urăște cu patimă bărbații! Vedeta TVR, dezvăluiri teribile din viața amoroasă. Exclusiv

Vedeta TVR, Marina Almășan, ne povestește despre prima poveste de dragoste cu final trist pe care a trăit-o. Celebra prezentatoare recunoaște că, pentru o perioadă de timp, ajunsese să urască toți bărbații.

Marina Almășan, dezvăluiri exclusive despre suferința în dragoste

Într-un interviu oferit în exclusivitate pentru FANATIK, Marina Almășan ne povestește despre cel mai bine păstrat secret al ei și a regretatului ei soț, Victor Socaciu. Aflăm ce fel de mamă a fost și este pentru Marina și Victor, copiii ei care trăiesc, în prezent, în Franța și Dubai.

Celebra prezentatoare recunoaște că, din cauza răutăților din media, a vrut de multe ori să renunțe la televiziune și că fiul ei mereu i-a reproșat că a rămas fidelă TVR-ului. În prezent, Marina Almășan prezintă alături de Dan Helciug emisunea Rivalii, în fiecare sâmbătă de la ora 15, pe Tvr2.

Marina Almășan: “Eram fix ca o cloșcă, dar una afurisită”

Cum este mama Marina Almășan? Cum erai cand Marina si Victor erau mici? Cum ești acum?

-E o mamă pisăloagă și foarte pretențioasă. Acum, da, m-am mai relaxat. Un fel de a spune, pentru că acum copiii mei sunt deja adulți și mă pun la punct când întrec limitele și-i mai consider copii. Dar când erau mici, eram fix ca o cloșcă, dar una afurisită. Pe de o parte eram foarte protectoare și mereu obsedată să nu li se întâmple ceva rău, iar pe de altă parte eram foarte pretențioasă față de ei. Voiam să respecte rigurosul program de viața stabilit de mine, să fie performanți la școală, să nu piardă vremea, să nu calce strâmb.

Digi24.ro

Cine a ucis-o pe Karen în 1966? Misterul a fost elucidat abia acum, iar descoperirea a provocat stupoare

Eu zic că le-a prins bine pentru că viața reală e dură și contactul cu ea i-a găsit oarecum pregătiți. Chiar dacă, adolescenți fiind, mă boscorodeau, acum ca adulti sunt conștienți că atitudinea mea de atunci nu a făcut decât să-i pregătească pentru ceea ce a urmat.

“Mă uit cu jind la lumile în care au ales să trăiască”

Amândoi copiii tăi sunt departe de tine. E greu, pentru o mamă, să nu-și poată îmbrățisa copilul atunci când i se face dor?

–Marina este în Franța iar Victor în Dubai. Nu numai îmbrățișatul e o problemă pentru că, să zicem, la vârsta lor nici nu se mai lasă îmbrățișați cu una, cu doua. Ci faptul că nu ne putem petrece împreună cele mai importante momente ale anului. Zilele de naștere, sărbătorile, evenimentele profesionale. Nu-ți spun cât de mare mi-a fost bucuria când Victor mi-a făcut supriza de a veni, din Dubai, la finele anului trecut, special pentru lansarea ultimei mele cărți. Însă, dacă e să caut în tot răul ăsta și un bine, mă uit cu jind la lumile în care au ales să trăiască. La strălucirea orașelor lor de adopție apoi mă uit la cenușiul, haosul și lipsa de perspective de aici.

Sfârșesc prin a le accepta alegerile, ajungând la înțeleapta concluzie, în care tare târziu am început să cred că, dacă lor le e bine, trebuie sa mă mobilizez să-mi fie și mie. Și de ce să nu mă bucur că am cel mai consistent motiv din lume să văd, iar și iar, Parisul și Dubaiul. Două lumi fascinante, atât de diferite și atât de ofertante pentru un jurnalist iscoditor ca mine!

Digisport.ro

E gata să plece la 5.000 km distanță, după ce amanta a născut al doilea copil, iar soția al patrulea. Pe cine ia cu el

Ce crezi ca au moștenit copiii de la tine?

-Încăpățânarea, neascultarea (sună negativ, dar de multe ori aceste trăsături reprezintă motoare ale evoluției). Curajul, dorința de a duce la bun sfârșit orice lucru început. Regăsesc la ei inventivitate, o imaginație bogată  și un simț al umorului pe care îmi place să cred că tot de la mine și le trag. Scriu amândoi foarte bine. Marina chiar folosește mult scrisul în activitățile sale, Victor însă s-a depărtat foarte mult de domeniul mamei sale. Sunt amândoi foarte sensibili (da, chiar dacă poate nu o arăt, ca să nu devin vulnerabilă, dar și eu sufăr de această ‘boală’).

“Victor îmi reproșează că i-am dăruit prea multe din energiile mele Televiziunii”

Exista ceva ce-ți reproșează copiii tăi?

-Oare există copil care să nu aibă de reproșat ceva părinților? Ba bine că nu! De la vesnicele “Nu mai mă cicăli, știu mai bine!”, până la chestiuni mai profunde. De exemplu Marina îmi reproșează că nu i-am încurajat, in adolescență, aplecarea către pictură și nu i-am înțeles  dorința de a face regie film. Eu am îndrumat-o, la momentul respectiv, către o meserie mai ancorată în realitate, Comunicare și relații publice.

Victor îmi reproșează că i-am dăruit prea multe din energiile mele Televiziunii, care mi-a întors în schimb o inexplicabilă atitudine ostilă. Fiul meu nu contenește să mă critice că n-am avut curajul să mă rup de TVR și să merg spre o televiziune, zice el, adevărată. Una care să știe să-și aprecieze valorile, inclusiv din punct de vedere financiar. Generația lor înțelege mai greu termeni precum loialitate sau constanță.

Ai trecut prin două divorțuri. Ce ai învățat din aceste experiențe?

-Oho! Destule! Prima căsnicie m-a învățat că, în materie de corazon, nu trebuie să faci niciodată compromisuri. Trebuie să pleci la un astfel de drum în doi numai atunci când știi sigur că iubirea este consistentă și atât de mare, încât să ajute ulterior la depășirea tuturor obstacolelor ivite în cale. Și că, dacă nu există iubire de la început, ea nu are nicio șansă să se dezvolte în timp. Chiar dacă ambii parteneri sunt oameni ok, cu calități și fără hibe majore. Și că apariția unui copil nu va lega niciodată doi oameni dezlegați sufletește.

“Multe nenorociri conjugale pot fi evitate”

Ce ști sigur ca nu ai mai accepta?

-Cea de-a doua căsnicie m-a învătat că sănătatea e foarte importantă și poate amprenta, la un moment dat,  extrem de puternic însăși relația de cuplu. Și că încrederea oarbă între parteneri nu e întotdeauna o opțiune. Chiar dacă sună urât ce spun, vigilența expectativă este necesară întotdeauna. Multe nenorociri conjugale pot fi evitate dacă partenerii sunt mai atenți  unul la ceea ce face celălalt, in afara casei.

Și că a-l pedepsi pe celălalt, atunci când greșește major nu face, în final, decât să le aducă amândurora suferință. Am învățat că, după orice eșec în iubire, trebuie să depășim sentimentul că viața noastră s-a sfârșit aici. Sufletele noastre au o nesfârșită capacitate de a se regenera și o rezervă infinită de iubire. Nu trebuie decât să găsească persoana care să o activeze!

De mică ai iubit jurnalismul. De unde această pasiune, această curiozitate?

-Cred că e moștenire de familie de la tatăl meu, el însuși jurnalist ( de profesie istoric). A fost atât de pasionat încât și acum, la 93 de ani, stă la laptop și scrie articole, benevol, pentru diverse publicatii de specialitate. Iar eu de mică am fost o fire extrem de curioasă, am scris foarte devreme, pe la 3 ani. La școală mă plictiseam cumplit  căci colegii mei se chinuiau cu bețișoarele, iar eu citeam deja Jules Verne. Publicam chiar și poezii, la început, în revista pentru copii Luminița.

Marina Almășan și primele amintiri despre TVR: “A fost o pendulare între scutece, biberoane și filmările pe teren”

În anul 1990 te-ai angajat la TVR. Cum ai ajuns acolo?

-Revoluția m-a prins ca cercetător științific la Institutul Central de Cercetări Economice. Sună pompos, nu? Asta  fost repartiția pe care am primit-o la absolvirea ASE-ului ca șef de promoție pe țară. Un post călduț, într-un birou somptuos din Piața Romană. Eram un mic șoricel de bibliotecă, suferind pe ascuns, căci visul meu era să ajung în presă, ca tata.  Însă în paralel scriam masiv în presa pentru tineret iar vara, in concedii, lucram ca și crainic la RadioVacanța Costinești.

Aici m-a remarcat Mihai Tatulici, faimosul om de televiziune. În 1990, când ermetica Televiziune Română și-a deschis porțile într-o Românie liberă, am fost racolată de cel ce avea să-mi devină mentor. Și așa a început cea mai frumoasă și palpitantă aventură a vieții mele. Tocmai o născusem pe Marina așa că primele mele luni in TVR au fost o pendulare între scutece, biberoane și filmările pe teren. Dar ce nu ne omoară, ne întărește, nu-i așa? Acum și Marina și cariera mea de om de televiziune numără câte 34 de ani!

Marina Almășan despre Mihai Tatulici: “Eram un biet soldățel din armata lui”

Îți mai aduci aminte prima emisie, o întâmplare haioasă?

-Prima emisiune era Veniți cu noi pe programul 2, celebra emisiune a lui Mihai Tatulici, cu care a rupt audiențele după 1990. Eu eram un biet soldățel din armata lui. Țin minte că prima filmare pe care mi-a încredințat-o a fost un reportaj despre cerșetorii Capitalei, subiect prohibit pe vremea lui Ceaușescu. Țin minte că am cutreierat o zi intreagă orașul, împreună cu cameramanul Aurel Aldea și am vânat cerșetori. A trebuit să-mi pun la bătaie întreaga putere de convingere pentru a smulge de la ei povești cutremurătoare de viață. Reportajul a fost un succes iar Tatulici m-a mângâiat pe creștet in direct, ceea ce a fost precum o medalie de aur câștigată la o olimpiadă!

Viața în televiziune nu e ușoară. A existat vreun moment în care ai simțit că nu mai poti, că vrei să renunți?

-Oho, de nenumărate ori, dar am strâns din dinți și am mers mai departe! Simt că sunt făcută pentru această meserie. Am observat că, de fiecare dată, cei care mi-au făcut zile fripte nu aveau nicio legătură cu profesia asta, decât una strict conjuncturală. Și atunci atitudinea lor devenea pentru mine lipsită de substanță. Simple răutăți și invidii pe care le vaccinam, repetându-mi în gând proverbul preferat “Nu mor caii cand vor câiinii”. Câinii au murit, rând pe rând, iar caii… au zburdat în continuare, cucerind noi și noi teritorii.

“M-am maturizat pe la 9 ani, când barza mi l-a parașutat pe Sergiu”

Cum a fost copilaria ta? Ce nebunii făceai cand erai mică?

-Fac parte din generația care se poate lăuda că a avut o copilărie reală și nu virtuală. Cheia de gât a avut farmecul său într-o lume în care pericolele nu te pândeau la tot pasul, ca acum. Tovarășii de joacă erau reali, jocurile puerile,  dar erau hrana noastră și parte din școala vieții, învătându-ne ce înseamnă socializarea, prietenia.

Am fost un copil năzdrăvan, o fetiță care purta rochițe doar la aniversări. În rest umblam în șplilhozen, cățărată prin copaci, cu genunchii juliți și tunsă băiețește. M-am maturizat pe la 9 ani, când barza mi l-a parașutat pe Sergiu și atunci am devenit brusc sora mai mare.

Sergiu m-a învătat cum sa am grijă de cineva, cum să iubesc și să-i ajut pe cei mai slabi decât mine, cum să fiu responsabilă. În rest am fost un copil căruia îi plăcea la nebunie să citească. Deși nu sună educativ, cea mai drastică pedeapsă pe care o găsise tata, pentru a mă frige cât mai tare, era să-mi confiște, pentru câteva zile, cartea. Sufeream ca un câine când nu eram lăsată să citesc.

De cine ai fost mai apropiată, de mama sau de tata?

-Mama a fost și este și astăzi prietena mea cea mai bună, omul cel mai apropiat sufletului meu. A fost sfetnicul meu în toate, umărul pe care am plâns atunci când  mi-a fost greu. Suflet slav, mama este un om atât de empatic, încât ar sări în foc chiar și pentru un necunoscut. Fac eforturi să-i semăn.

Marina Almășan spune adevărul: “Voiam să par o curajoasă deși în interior tremuram ca varga”

Cum a fost perioada liceului? Erai timidă sau rebelă?

-Sincer? Eram o timidă care lupta din răsputeri ca în afară să nu se vadă acest lucru. Voiam să par o curajoasă deși în interior tremuram ca varga. Pentru a mă căli alegeam mereu activitați care să mă pună în situația să-mi înving emoțiile. Mă băgam să organizez evenimentele liceului, mă cocoțam eu însămi pe scenă, participam la olimpiade, luptam pentru coroniță. Conduceam gazeta de perete a școlii, luam cuvântul la ședințe.  Mă înroșeam ca naiba când vorbeam în public însă îmi spuneam mereu în gând “Trebuie să fiu foarte bună! Pot asta!”.

“M-a marcat puternic despărțirea de el, i-am urât pe toți bărbații planetei”

Când te-ai îndrăgostit prima data?

-În liceu, de Mircea. Era student la Politehnică și frumușel foc. Avea ceva din Eminescu, în poza aceea în care poetul era tânăr și atrăgător.  A fost o dragoste platonică, așa cum se purta pe vremea aceea. A eșuat odată cu plecarea lui Mircea, la absolvire, în orașul său natal. Acolo îl aștepta viitoarea mireasă pregătită pentru el de părinții lui.  M-a marcat puternic despărțirea de el și, la vremea aceea, i-am urât pe toți bărbații planetei, jurându-mi că nu mă voi mai îndrăgosti niciodată. Iată că nu toate jurămintele pot fi onorate.

Marina Almășan a câștigat primii bani făcând fotografii

Mai ții minte când ai câștigat primii bani? Și pe ce i-ai cheltuit?

-Oh, da! Aveam 14 ani și primisem cadou de la bunicul meu o întreagă instalație de developat fotografii alb-negru. Am fost fascinată de cadou. Am petrecut nopți în șir la lumina roșie la care se developau pozele, în holul apartamentului nostru, după ce lumea mergea la culcare. Ziua le făceam fotografii în clasă colegilor mei, în cele  mai haioase ipostaze și peste noapte le developam. Dimineața le vindeam tot lor, cu un leu bucata. Uneori apelam la bartere, mai primeam în schimb câte o carte sau un snop de abțibilduri.

Îți place să gătești?

-Am gătit încă din adolescență. Am și acum carnețelul în care notam rețete dictate de mama, funcționale și astăzi. Nu gătesc sofisticat, nu țin pasul cu trendurile prezentului. Eu am ramas tot la bucatele clasice, de tipul ca la mama acasă: ciorbe, supe, tocănițe, musacale, sarmale , ardei umpluți. Cândva, când copiii erau mici, eram expertă în prăjituri. Am abandonat însă demult această pistă.

Cel mai cumplit moment: “Despărțirea de Victor”

Care a fost cel mai greu moment din viața ta?

-Despărțirea de Victor. Nu voi relua subiectul căci l-am tot povestit. Totul e cuprins în cartea pe care am lansat-o imediat după moartea fostului meu soț, Ceasul iubirii. Cei 16 ani ai mei alături de Victor Socaciu. Merg mai departe… Mă tot străduiesc să merg…

Ce nu știe lumea despre tine și ai vrea să spui azi?

-Am observat că lumea se miră atunci când află că îmi place să gătesc, că fac singură menajul, că tot singură calc. E drept, o dată la două săptămâni o am pe Flori, care mă ajută să rezolv lucrurile mai dificile.  Mie mi se par lucruri firești, dar se pare că în zilele noastre au devenit o performanță. Nu știu dacă e o noutate sau nu, poate pentru unii, dar îmi place al naibii de tare să cânt. Ascultându-mă cum lălăi prin casă, Victor obișnuia să spună că mi-am ratat cariera. De altfel, multe din genericele muzicale ale emisiunilor mele au conținut vocea mea.

”Am înregistrat-o numai și numai la insistențele lui”

Am și o piesă cântată în duet cu Victor și inclusă de soțul meu pe unul din  albumele sale, Inelul lui Saturn. O găsiți pe YouTube! Înțelegerea de la acea oră, cu Victor, fusese să nu care cumva să pună în circulație melodia respectivă. Îmi era groază ca lumea să nu aibă reacții de genul  “Ia uite-o și p-asta! Se crede cântăreață!”. Am înregistrat-o numai și numai la insistențele lui!.

A existat vreun moment în viață când celebritatea ți s-a urcat la cap?

-Conștient, nu. Dar cu siguranță noi, persoanele publice, avem uneori manifestări care ar putea însemna așa ceva. În realitate, cred doar că ne simțim uneori nedreptățiți și încercăm să ripostăm. Iar ca să nuanțez, eu nu mă  consider celebră. Sunt doar un om care a muncit foarte mult și a avut șansa să fie observat și ajutat să devină vizibil. Mă bucur că românii au apreciat tot ceea ce am făcut și mi-au găsit un locșor în sufletul lor.

Dacă ar fi s-o iei de la început, ce greșeală nu ai mai repeta?

-Aș încerca să fiu proastă și incompetentă, ca să am prieteni cât mai mulți și bătaie de cap cât mai puțină.