Editorial dezamăgit Cornel Dinu. Remember Steaua – Dinamo scufundându-ne spre epigonii Fecesebecaliuța – Dinamoul în „derby della Fantomina”

Jocurile cu mingea, deci și fotbalul, sunt de când lumea. Picturi rupestre, cronici din China Imperială a primei dinastii Qin, cu 200 de ani înainte de Hristos, disputele dintre satele celtice britanice ce loveau chiar capete de om aruncate în țărână de securea justiției de atunci, în fine, așa-zisa desprindere de rugby, jucarea mingii cu mâna fiind de atunci considerată „infracțiune”. Cert este că organizarea în cluburi a apărut firesc în Anglia, la cam 100 de ani de la revoluția economică a capitalismului, declanșată de liberalismul clasic pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, chiar de la Manchester.

Editorial dezamăgit Cornel Dinu. Remember Steaua – Dinamo scufundându-ne spre epigonii Fecesebecaliuța – Dinamoul în „derby della Fantomina”

Povești, istorii, vise… Și la noi, în cronicile vremurilor vechi, se „spune” că se juca fotbal pe cheiurile porturilor dunărene de către marinarii britanici, ce profitau în urma războiului ruso-turc, sfârșit prin „Pacea de la Adrianopol”, din 1829, de liberalizare a comerțului în provinciile române. Trecând Canalul și aducând fotbalul în Europa la începutul secolului trecut, au apărut și primele cluburi. Unele, ca Milan și Inter, create de britanici care conduceau societățile de electricitate și apă din Lombardia. Mă încumet să cred că primul club ce a aparținut unei structuri administrative a statului, armata, a fost ȚSKA Moscova, creat în 1911, în timpul domniei ultimului țar al dinastiei Romanovilor, prea blândul Nicolae al II-lea. Apoi, în 1923 a apărut și Dinamo Moscova, echipa miliției de la ei.

Răul fusese creat și nu trebuie să ne mai surprindă că după ce a trecut peste noi la sfârșitul celui de Al doilea Război Mondial, „cuceritoarea” – și în niciun caz „eliberatoarea”, cum ni s-a îndesat în gură să recităm flagelându-ne! – Armată Roșie, s-a creat în 1947, chiar de către comisarul politic Ceaușescu Nicolae, cum se rosteau în stil sovietic numele tovarășilor, cu nume și apoi prenume, clubul de fotbal al armatei, numit înșelător CCA, Casa Centrală a Armatei. Și, la un an, cum să rămână mai puțin breji?!, Ministerul de Interne, condus de cominternistul român Teohari Georgescu, nu evreu ca mai toți din secretariatul Partidului Muncitoresc Român, care conduceau țara, instruit de Gheorghi Dimitrov la Moscova, a „născut” clubul Dinamo. Care nu e de etimologie slavă, ci provine din grecescul „dunamis / dynamis”, tradus prin putere, forță, duritate!

Editorial dezamăgit Cornel Dinu. Combinația imposibilă dintre echipa negustorilor naționaliști de dreapta din Obor și formația „ciocănarilor” evrei

Zâmbetul sfidător al istoriei m-a făcut să-i cunosc, și încă bine, chiar dacă după zeci de ani de la vremurile amintite, pe frații Sandu și Turi Vogl. Care, fiind apropiați cu funcții ai ministrului Teohari Georgescu, au înființat clubul din șoseaua „Ștefan cel Mare”. Fiind și în conducerea clubului evreiesc „Ciocanul”, au avut inițial ideea să creeze o combinație între „Unirea Tricolor”, clubul de fotbal al negustorilor din Obor, naționaliști de dreapta, și „Ciocanul”. Cum oameni de mare onoare, în frunte cu Fane Cârjan și profesorul Constantin Anghelache, au refuzat o așa struțo-cămilă, chiar cu riscul de a înfunda mulți ani închisorile cominterniste, ceea ce s-a și întâmplat!, au creat clubul Dinamo, luând inițial jucători mai de peste tot din țară. Cam la fel cu ceea ce s-a întâmplat la CCA sub comanda lui Ceaușescu Nicolae.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Soarta a făcut ca pe Turi Vogl să-l cunosc în Brazilia, în turneu cu naționala, ca șeful rubricii de fotbal de la marele lor cotidian „O Globo” din Rio de Janeiro. Iar pe nea Sandu să-l îndrăgesc și pentru că, fiind reprezentantul lui „Philips” în Spania și prieten cu președintele lui Real Madrid, Santiago Bernabeu, ne-a organizat turneele din Spania vreo zece ani, vară de vară după 1970! Un veritabil „Signore”, care ne-a făcut să înfruntăm unele dintre cele mai puternice echipe din Spania și din Europa. Și ne-a mai și băgat în buzunare și foarte mulți bani pentru acele vremuri. Să-i fie țărâna religiei sale ușoară, că și el, și frati-su erau evrei dintre cei foarte mulți care au contribuit, creator, la civilizația lumii. Seminția lor i-a avut și pe Beria și Iagoda, care au omorât cu premeditare, în teroarea stalinistă și în gulagul siberian, zeci de milioane de oameni nevinovați. Ceea ce nu trebuie uitat, ci chiar spus! Măcar ca să nu se mai întâmple…

Editorial dezamăgit Cornel Dinu. Cum a curmat din rădăcini tovarășul Dej scandalul la tribuna oficială dintre tovarășele suportere Ceaușescu și Drăghici

De la început disputele dintre Dinamo și CCA au fost aprige, pe stadionul „ANEF”, ulterior Republicii, ulterior garajul Parlamentului, construit în Dealul Spirii de Regele Carol al II-lea. Și nu numai pe teren erau aprige disputele… Aducându-i-se la cunoștință lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cum se certau în tribuna oficială Elena Ceaușescu și Marta Drăghici, soția noului ministru de Interne după 1952, Alexandru Drăghici, a chemat soții la ordine ca „să nu-și mai lase nevestele la fotbal ca să se certe ca ultimele țațe și să facă de râs partidul și guvernul”. Și așa a fost…

În timp, hegemonia celor două cluburi ale Armatei și Internelor din fotbalul nostru s-a succedat. Astfel, CCA a dominat fotbalul nostru până prin 1962. Odată cu venirea lui Traian Ionescu, alături de profesorul Angelo Niculescu, în 1961, la conducerea echipei, Dinamo a câștigat patru campionate și o Cupă până în 1966. Evoluând într-un „om la om” a „all’italiana”, cu un joc tehnic, rapid, inventiv în atac, cu Pârcălab, Frățilă, Ene II, Piți Varga și Haidu. Apoi, până prin 1971, când a revenit Dinamo pe primul loc, Petrolul, Rapid și UTA au epatat cu titlurile câștigate. După aceea, iar un „à suivre”, ca la rugby, al celor două în câștigarea de campionate și cupe până prin 1980. Dar și cu intercalarea de două sezoane adjudecate de „Argeșul” lui Gicu Dobrin și Vașken Halagian, un rol important având și conducătorii lor, Puiu Rapaport, Mișu Găiseanu cu geanta… și doctorul Tomescu, care acoperea din propriul buzunar pierderile de la masa de poker sau remi ale „Gâscanului”, cauzate de „norocul chior”, zicea el, al „Armeanului”. Cu distribuții și la Steaua, și la Dinamo, care pontau in corpore la echipa națională.

Editorial dezamăgit Cornel Dinu. Cupa Campionilor Europeni, finală și semifinale CCE, turnee finale europene și mondiale, sferturi de finală mondiale… Doamne, de unde am căzut!

După 1980, când Dinamo a câștigat cam totul între 1981 și 1983 a fost, poate, cea mai glorioasă perioadă din istoria clubului… Dar și cu Craiova Maxima, care ajunsese și ea în semifinale europene. După care, dictatura, având accente halucinante, deși s-au pus de acord „ăi mari” de la Armată și Interne să construiască cluburi puternice, profesioniste, care să se bată de la egal la egal cu marile echipe ale Europei în folosul țării – cum însuși Comandantul suprem le ordonase! -, luând cei mai buni jucători de la noi, doar Steaua a fost suprema câștigătoare. Culminând cu adjudecarea Cupei Campionilor Europeni în 1986 de către Steaua, dar și cu atingerea semifinalelor de către Dinamo în 1984 și 1990.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Trebuie menționat că aceste două mari cluburi au dat în timp generațiile de excepție care au dus naționala la Campionatul Mondial din Mexic în 1970 și în primele opt echipe ale Europei în 1972. Și după aceea, așa numita, metaforic, de presă, „Generația de aur”, care a participat cam la toate turneele finale mondiale sau europene în ultimul deceniu al secolului trecut. Cu maximul atins în America anului 1994, sferturi de finală, eliminare dramatică la 11 m și locul 5 în lume! Parcă, parcă avea dreptate Gică Hagi când cerea să le facem statui…

Editorial dezamăgit Cornel Dinu. Ce a spus Ceaușescu când i s-a raportat că… i-au fugit gonacii la o vânătoare din 1980!

După lovitura de stat cu public din decembrie ’89, impulsul dat de centralizarea valorilor în aceste două cluburi și la Craiova, și de educația fotbalistică în pas cu ce se practica în Europa, a făcut să mai rezistăm, cât de cât, vreo 15 ani, nu prea departe de elita cluburilor continentale. Luând în calcul sfertul de finală Steaua – Rapid din Europa League și apoi semifinala Steaua – Middlesbrough din 2006. A apărut apoi CFR Cluj și derby-urile Steaua – Dinamo au cam ajuns la index în dominația primei scene fotbalistice. Acum se întâlnesc epigonii echipelor CCA (FCSB) și Dinamo de altădată. Se mai poate numi derby doar în amintirea ambițiilor ce se ciocneau de cele mai multe ori, când cele două ocupau primele locuri din clasament .

Iar în tribune era civilizat, că erau legi, nu se pierduse frica… Destul de des se auzeau tachinări și din birourile decizionale ale Armatei și Internelor ce patronau cluburile. Dar nimeni nu ridica atunci capul sau nu cânta decât în notele corului, laudativ la adresa conducătorului țării și a unicului partid legal. „Neamul ăsta se ține cu capul în laț și cu parul deasupra capului!”, i-a spus Ceaușescu generalului Gheorghe Dincă și însoțitorilor la o vânătoare din 1980, la Bolovani, în Dâmbovița, când i s-a raportat că fugiseră gonacii… Și într-un fel cam așa ajunsese nebunia și în fotbal, luându-i-se Cupa lui Dinamo, care o câștigase corect pe teren, și atribuindu-i-se Stelei în 1988.

Editorial dezamăgit Cornel Dinu. „Fecesebecaliuța” are lot superior și 70% șanse să câștige derby-ul cu „Dinamoul”

Nu vreau să intru în considerente pur tehnice despre ce poate să fie sâmbătă seara între „fecesebecaliuța” și „Dinamoul” de acum. Dintr-un motiv simplu, dorind doar înțelegere. Pentru că, este evident, ce se întâmplă de câțiva ani la aceste două mari cluburi românești aduce cu accentele de paranoia, pe fond diabetic, la care ajunsese Ceaușescu după 1980. Tușe groase din haosul pe care îl trăim în societatea noastră actuală, în care nu mai avem lideri politici din intelectuali de anvergură, care să se sacrifice în interes național. Promiscuitatea care ne conduce în majoritatea domeniilor în ultimii 15 ani comandă și la cele două societăți fotbalistice cam tot de atunci.

„Fecesebecaliuța” are o superioritate clară a lotului în apărare și la mijloc, dacă n-ar fi compensatoriu Nistor, ca și în atac. Deci, în mod normal ar trebui să câștige într-un procent de 70%. Cum n-a mai fost niciodată între ele. Dar fotbalul este doar un joc și de aceea hazardul șansei sau ghinionului poate infirma adevărul din vestiar cu realitatea a ceea ce se poate întâmpla și consemna pe teren, surprinzător. Și-l mai avem la centru și pe mândră floare trandafir Istvan Kovacs, care a cam avut probleme cu ambele echipe și cine știe ce minuni mai suflă din fluier… Vom vedea! Și îmi rezerv dreptul de a comenta pe larg și a mă bucura după meci că, adaptând la noi marile derby-uri italiene „Madonnina” și „Capitolina”, n-am fost nevoiți să asistăm la un „derby della Fantomina”!

Editorial dezamăgit Cornel Dinu. Infirmați-o pe madam Waldeck cu o comemorare decentă a sacrificiului făcut de Cătălin Hâldan în urmă cu 19 ani

Un ultim gând pentru bietul Cătălin Hîldan, la care țin și acum ca la un copil de-al meu, răpit de destin ca o reamintire că am vocație de martir, de la a cărui dispariție se împlinesc 19 ani. Vreau să cred că sacrificiul său, ce putea fi evitat, am mai spus și nu mai vreau să repet cum și de ce, va fi ca și până acum, o comemorare decentă. Prin care undele spiritului să le transmită jucătorilor de acum o parte din energia cu care ardea în fiecare meci, până la epuizare, Cătălin, pentru a câștiga Dinamo.

Și nu o sărbătoare macabră, cum mai avem deseori înclinarea să facem. Infirmând aprecierea doamnei Waldeck, corespondenta Newsweek din aprilie 1940 până în februarie 1941, când, după nefasta și degradanta rebeliune legionară pusă la cale de imberbul profesoraș Horia Sima, a plecat din țară. Scrisă, aprecierea, în romanul-reportaj „Athénée Palace”, care s-a bucurat de mare succes la apariție. Spunea că a fost șocată de numărul înmormântărilor cu fast primitiv, cortegii pe sute de metri, cu plutoane de preoți în față, la care a asistat în toamna lui 1940 la noi. Încheind constatarea cam în felul că n-ar vrea să creadă că la români contează mortul și mireasa și că românii venerează mai mult moartea decât viața…