Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. „Liudi” lui Gigi Dinică, lacrimile lui Vadim, codul Scotland Yard, jugul românului pentru că am vrut UE și ne-au dat…

Cornel Dinu   
în Editoriale
30/04/2020, 19:51
Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. „Liudi” lui Gigi Dinică, lacrimile lui Vadim, codul Scotland Yard, jugul românului pentru că am vrut UE și ne-au dat…
Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. „Liudi” lui Gigi Dinică, lacrimile lui Vadim, codul Scotland Yard, jugul românului pentru că am vrut UE și ne-au dat... Sursa foto: stirilekanald.ro

Capitole necesare, obligatorii, mânioase și încă insuficiente
1. Ooo, Liudi, Liudi…
2. Am colonizat sudul Italiei
3. Lacrimile lui Vadim
4. Jupânese la italieni
5. Ce-am fost și ce-am ajuns
6. Scotland Yard: „Silver”, „Gold”, „Platinium” vs. „ai noștri”!
7. Suportăm jugul vieții
8. Am vrut UE, ne-au dat… …UIE!
9. Luați-vă lupanarele înapoi!

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. „Liudi” lui Gigi Dinică, lacrimile lui Vadim, codul Scotland Yard, jugul românului pentru că am vrut UE și ne-au dat…

Tot într-una dintre aceste nopți de nesomn și aducătoare în consecință de emoții nedorite, am văzut în multe filmări din diferite surse, de la TV la social-media online, infracționalitatea pe care am exportat-o în „Ioropa”.

Am cunoscut-o de multe ori în voiajele făcute în Occident până acum 12 ani… Cele mai multe în Italia, Franța și Anglia, țări în care am fost până prin 2010 de cele mai multe ori.

Exod după căderea Cortinei de Fier din toamna lui 1989 și al răufamaților! Până atunci doar fugari. Dintr-o dictatură naționalist socialistă de sorginte marxistă, cu realizări de facto destule. Dar care nu prea ținea cont de fireasca dorință de emancipare a ființei umane.

Normala dorință de liberă circulație a oamenilor a devenit, pentru multe țări ale căror curs istoric n-a suferit „accidente” (experimente?) ca în estul Europei, și pedeapsă pentru egoismul de care au dat, și dau la greu în continuare!, dovadă. Dacă la noi e bine, treaba lor dacă la ei am lăsat să fie rău.

Numai că, legea firii, ceea ce ai lăsat să se semene nefast în alte locuri poate să se întoarcă peste tine prăduitor. Nimic din ceea ce nesocotește aspirațiile umane nu poate să dureze. Când aceste aspirații, și instinctuale, sunt așezate în reguli sociale și norme juridice, societatea produce, mulțumește.

Ceva, ceva în acest sens a fost și la noi. Din nefericire, doar între 1968 și 1980. Vreo 12 ani, tare puțin în trecerea lumii… Numai proștii cei mai răi din fire au păreri contrare.

Se crease atunci o mentalitate în care nu ne trebuia prea mult ca să ne considerăm satisfăcuți. Eram apropiați între noi, purtând împreună, uniți, jugul suportabil al vieții. Atinși, oarecum, de suflul divin al dreptelor măsuri din ieslea în care venise în lumea cea rea pentru a ne spune cum să fim ca să o face mai bună, ultimul profet, Iisus Hristos. El ne-a spus, noi, încă, doar am auzit… Și etalăm în continuu prea mult rău…

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. Cum l-au impresionat OAMENII de la „Bulandra” pe vameșul sârb la Trieste

Îmi vine dintr-un sertăraș al memoriei o povestire din acei ani a lui Gigi Dinică. Aureolatul Teatru „Bulandra” se întorcea, cu trenul!, din nou premiat de la un festival de teatru din nordul Italiei. Se petrecuse cu salam, brânză, mai puțină pâine și mai mult vin, încă înainte de… peron! Cina Sfinților…

În compartimentul de clasa a II-a (da, doamnelor și domnilor de azi, se putea face ARTĂ și în acele condiții!), claie peste grămadă, s-a „consumat corespunzător, tăticu’, doar eram oameni aleși, nu?”, povestea Gigi. Firesc, la un moment dat, peste toți s-a tras cortina somnului…

După Trieste, care a fost spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, vreme de numai 40 de zile, al Iugoslaviei, a venit granița. Grănicerii sârbi au deschis ușa compartimentului în care actorii români erau, toți, prăbușiți de-a valma somnului…

Numai ochiul „vigilent, tăticu’, CIA, MI6 și Mosadul la un loc” al lui Gigi Dinică a „fotografiat” finalul. Înainte să închidă ușa la loc, fără să mai ceară ceva, vameșul și-a făcut semnul crucii pravoslavnice rostind încet doar atât: „O, liudi, liudi!”… „O, oameni, oameni!”… Desigur, erau OAMENI…

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. Răzbunându-i pe daci, prima invazie românească în Italia a pornit de la Telese Terme

Vă mai povestesc, concluziile vă aparțin. Le intuiesc și mi le însușesc. Sunt dureroase, crâncene… Stupefiant, relevant, spuneți-i cum vreți, primul grup masiv de români care au pătruns în Occident, în Italia, a fost inspirat de mine și de Ovidiu Ioanițoaia. Nu zâmbiți…

Cu ocazia „il torneo finale della Coppa del Mondo millenovecentonovanta”, diabolica gazdă, baronul Iannotti de la Telese Terme, un fel de „conte Salinas” din „Ghepardul” lui Lampedusa, regizat de Luchino Visconti, ne-a sugerat că putem să aducem 1.000 de suporteri!

Costurile erau acoperite de primăriile din Telese și Benevento din regiunea Campania. Bun român, Ministrul Apărării, Victor Stănculescu, odihnește-l, Doamne, merită!, a creat un „pod aerian”. Și „ai noștri” au „debarcat” șocând o mică parte a sudului Italiei.

Așa le trebuia! I-am răzbunat pe daci! Pentru că aproape 200 dintre răniții de la „Rivoluția lovitură de stat” și revoluționari pe care gazdele noastre i-au considerat un fel de luptători din „Risorgimento” al generalului Garibaldi, au fost trimiși de secretarul guvernului, ofițer și „de-al lor” Paul Jerbaș, direct din efervescenta Piață a Universității din acele zile. Printr-un mic artificiu, schimbând listele inițiale….

Eee, ce-a făcut, ce n-a făcut, această veritabilă „cohortă” de la noi a „colonizat” cizma italică. De la primire, în cortul din grădina așezământului balneologic, constatând „jongleria” nefastă cu hârtii a lui Jerbaș, mi-am aruncat cu năduf haina pe un scaun. Târziu, spre zori, îmbrăcându-mi sacoul, am descoperit că-mi dispăruse portmoneul… Să fie primit!

…O nimica toată față de cum le dispăruse americanilor un… tanc într-o piațetă din Napoli, după debarcarea din iulie 1943, în „Șișilia”. Scenă diabolică dintr-un film după romanul „Pielea” al lui Curzio Malaparte. Cu Marcello Mastroianni în rolul unui ofițer de contrainformații italian atașat pe lângă statul major american.

Pușcașii marini coboară din tanc, se duc la fete și când se întorc găsesc doar o… pată de ulei în locul tancului! Fură toate națiile de când e lumea, nu numai a noastră. Iar pigmentul, gena și apucăturile din sudul surorii noastre mai mari Italia sunt destul de apropiate de cele ale unora de pe la noi care sperie (și) acum Europa.

Încheierea poveștii de la Telese Terme este revelatoare pentru începutul nostru de exod. Cei mai mulți dintre veniții din Piața Universității au rămas mai mult de un an în corturile parcului din băile de la Telese. Și-au găsit de lucru prin împrejurimi, cu ziua, n-au creat probleme, n-a mai plătit turcul, ci… italianul! Și… duși au fost!

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. Profesorul Demetrio Luca și urnele… inversate la „finala” Vadim – Iliescu

Tot în Italia, dar la Roma, peste vreo nouă ani, o nouă istorie cu „de-ai noștri”. Era în octombrie 1999, cu Vadim și colaboratorii săi de bază. Îl prezentam, în carne, oase și mai ales minte, cu un grup de prieteni italieni „reușiți”, protipendadei politice de la ei și Vaticanului. Urmau alegerile în Românica!

L-au ajutat mult și sociologii din „Forza Italia”, putea să câștige președinția. Dar n-a mai vorbit ce i s-a spus, în 10 puncte clare, în finalul campaniei și a pierdut „finala” cu Ion Iliescu. „Guri” îndreptățite, nu slobode, s-au auzit murmurând că s-ar fi „inversat urnele”, voturile finale… Istorie…

În Italia Vadim făcuse o foarte bună impresie. După o intrare doar de binecuvântare la Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, aflat la pat, spre finalul omenesc, am fost invitați la cină. La un restaurant al măicuțelor carmelite, lângă Pantheon, „templul dedicat tuturor zeilor”.

De la intrare și până la sfârșit, înainte de fiecare fel de mâncare, și au fost de toate câte puțin, sfintele surori rosteau rugăciuni. Profund mișcat, creștin practicant, și el cu păcate, din când în când Vadim își ștergea câte o lacrimă.

Când am ieșit în stradă, gazda noastră, secretarul particular al Papei, profesorul Demetrio De Luca, ne-a așezat în două mașini ce ne-au purtat lângă gara centrală a Romei. De pe trotuare de lângă case, din ganguri, ca la un semnal, de sub pături și foi de cort, la vederea profesorului, înviau, parcă din criptele morții, amărâți. De-ai noștri…

Voiau, unii și reușeau, să se aplece pentru a săruta mâna binefăcătorului profesor. Care le trimitea haine ți mâncare în fiecare zi. Laic, încărcat de credința iubirii aproapelui, profesorul își retrăgea, cât putea, mâna roditoare…

Vadim a intrat în vorbă cu mulți dintre ei. „Murim de foame în țară, domnule Vadim, am muncit, suntem bolnavi, nu ne mai dă nimeni nimic acasă. Aici, cât de cât, ziua mai găsim câte ceva de făcut prin curțile și grădinile italienilor. Dacă nu, cerșim… Să-l țină Dumnezeu sănătos pe domnul profesor!”.

Vadim le-a dat toți banii pe care îi avea la el, lăcrimând din nou., n-avea cuvinte, el care avea mereu cuvintele la el. Părea distrus… Simțind-ul, profesorul i-a respectat suferința, spunând doar atât: „Vadim, te-nțeleg… Știu ca și tine că nu acesta a fost și este poporul român. Sunt victime nevinovate ale egoismului nesocotit din încă sălbăticia lumii…”.

Ajunși la hotel, Vadim m-a rugat să ne mai plimbăm. Era trecut de mult de miezul nopții. Am călcat „a piedi” caldarâmul ca acoperea trei straturi de civilizație, încă două ore, noi fără vorbe noi…

Profesorul De Luca, „Demetrio” cum îi spunea, ca unui sfânt, Vadim, ne-a fost călăuză. Ne-a purtat pe străduțe sufocate de clădiri vechi, pe lângă palate a căror istorie ne-a povestit-o cu har. Încerca să ne alunge suferința tăcerii… După șapte ani petrecuți în Tibet – se spunea că se odihnește doar o oră, înspre dimineață, cu ochii deschiși – încerca să alunge doar cu puterea minții întunecimile minții omenești…

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. Profesoarele din Bucovina, ajunse jupânese din Italia din cauza al unor vremelnici neoameni politici de la noi

Tot la Roma, într-o după-amiază la începutul mileniului, treceam pe lângă „Pantheon” spre sediul Democrației Creștine din „Piazza Del Gesu”, spre același professore De Luca. M-au oprit, recunoscându-mă, două doamne „braccio a braccio”, trecute de vârsta tentațiilor…

Erau profesoare venite din Bucovina. Una dintre ele, verișoară cu Sandu Arșinel. Știa că suntem amici și au intrat în vorbă cu mine. Aveau grijă de casele a două familii bogate din Roma, erau mulțumite. Primeau 800 de euro pe lună, trimiteau 600 acasă și le rămâneau 200 ca economii. Italienii le dădeau tot ce le era necesar. În România, atunci, salariul unei profesoare era cam 200 și ceva de euro.

Cunoscusem deja ceva politicieni importanți, Lorenzo Cesa, Guido Podesta, cumnatul lui Silvio Berlusconi, care-și lăsaseră vilele din Roma în grija unor profesoare de la noi în rol de majordomi. Erau încântați de cinstea și corectitudinea acelor doamne. Știau de-a fir-a-păr ce-a fost și ce e cu noi.

Pentru ei și pentru mulți politicieni italieni, adevărata Românie era sfințenia comportamentală a acelor intelectuale devenite jupânese la ei acasă. Din cinismul occidental, ce ne-a vrut piață de desfacere. Cu concursul ades interesat, laș, infracțional, al unor vremelnici neoameni politici de la noi. Care au decis mai mult pentru ei, din ce în ce mai sfidător, și nu pentru cei care i-au ales cu bună credință, firesc, și ignoranță trebuie spus, în ultimii 20 de ani.

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. Infracționalitatea mioritică, plecată, nu exportată!, indiferent de pigment, și-au găsit ținte reale în Occident

Povestirile de până acum te pot duce cu gândul, respectând proporțiile, la „Prinț și cerșetor” al lui Mark Twain. Un fel de „ce-am fost și ce-am ajuns” dâmbovițean…

Mai este, din nefericire, și infracționalitatea mioritică, plecată, nu exportată!, indiferent de pigment. Ținută în frâu, în proporție foarte mare înainte de 1990. Scăpată din canoanele regulilor ades contemplative după 1990.

Odată cu libera migrație, roiurile de lăcuste umane devoratoare de bogății și-au găsit ținte reale. Ușor de atins pe meleagurile înstărite sclipitor și provocant, prin jonglerii de capital de sute de ani, de pe continentul nostru. O lege nescrisă, consemnată de istorie, a năvălirilor, de cele mai multe ori prădalnice, de la Est la Vest. Contrare mișcării Pământului în jurul axei sale și a scurgerii timpului prin acele de ceasornic. O posibilă reacție de frondă a spiritului uman împotriva implacabilei existențe temporale.

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. „Silver”, „Gold”, „Platinium” de la Scotland Yard vs. „ai noștri”!

Am văzut mâna întinsă a concetățenilor noștri în mai toate piețele Europei. Din fața arsei acum Notre-Dame din Paris, până la Trafalgar Square, de la Piazza San Marco di Venezia până la Veneția Nordului, Stockholm. Delicvența alor noștri, sub toate formele, mi-a lovit ochii și timpanele, am văzut doar cerșeală, n-am „avut parte”, slavă Domnului, de altceva mai grav…

Se luptă, firesc, cu acest flagel, din ce în ce mai degradant pretutindeni. În Anglia mi s-a părut cel mai „interesting”. Și a avut Regatul Unit ceva holdapuri bancare! Gen „trenul Londra-Liverpool”, pe lângă care, prin comparație, ciorditorii made in Romania sunt sugari…

Eram în 2007 la Londra, trebuia să asist la un joc al lui Tottenham, viitorul adversar al lui Dinamo în Cupa UEFA. Mă însoțea un ofițer al poliției române acreditat pe lângă Scotland Yard. Era de aproape patru ani la Londra, îmi spunea că până în urmă cu șase luni nu înțelegea despre ce era vorba în comunicările dintre polițiștii britanici, gen „Platinium to Gold, Silver to Gold” și așa mai departe…

Zăbovind mai mult într-un pub, un oficial englez i s-a confesat cu un punch în față: „«Silver» suntem noi, care acționăm, săltându-i pe infractori. «Gold» este compartimentul care analizează și stabilește strategia acțiunii. Iar «Platinium» este cel care comandă intervenția. Nu ne cunoaștem între noi. Iar când te anunțăm să vii, dis-de-dimineață sau la miezul nopții, că-ți săltăm compatrioții, o facem numai după ce am descoperit și am recuperat bunurile furate. Pentru că scopul nostru este, în primul rând, de a repune în posesie cetățeanul britanic, sau oricare, păgubit”. Clar, altă lume!

Avem deja vreo patru milioane de concetățeni în pragul sărăciei. Analfabeți funcționali, cam 42 la sută din populație. Parcă îmi aduc aminte că în comunismul cel atât hulit se eradicase analfabetismul… Mă rog… Iar din milionul de cetățeni care, se zice, că au revenit în țară din cauza acestui „carcaletevirus”, 70.000, cu indulgență, n-au nicio meserie, nicio calificare. În fraude, cu siguranță, alta este situația… Iar vreo 10.000 (zece mii!), cu aproximație, se zice că ar fi prostituate… Meserie, nu glumă, de când lumea… Româncele, se știe, sunt printre cele mai frumoase femei din lume…

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. Le-am dat toate resursele țării și am primit… „cioburi și cârpe” colorate frumos

Istoria mă obligă iar la comparații. Când Ion Gheorghe Maurer a conceput industrializarea țării și Nicolae Ceaușescu a realizat-o în mare parte, s-a dezvoltat și învățământul industrial, învățământul meseriilor. După acest model, guvernul Berlusconi a acționat în 1998, în Italia.

După 1990, niciun guvern de la noi nu a avut planuri de reconversie a forței de muncă. Din contră, am asistat la transformarea țării dintr-una productivă într-o colonie doar importatoare. De dragul intrării în UE am făcut praf industria, am pârjolit agricultura și am dat toate resursele țării Occidentului. Ni s-au dat, în schimb, mall-uri, bănci, farmacii…

Nu că n-ar trebui și astea, dar astfel de… „cioburi și cârpe” colorate frumos au dat conchistadorii („cuceritori” în limba spaniolă) acum cinci secole băștinașilor din meleagurile de peste mări. Contra aur la început. Contra libertății, vieților și civilizațiilor naivelor popoare central și sud-americane mai apoi…

Înainte de 1990 (ați observat că din ce în ce mai mult comparațiile „specialiștilor” se fac cu acel timp blamat?) erau locuri de muncă pentru tot românul. După capacitatea și pregătirea sa. Muncea toată lumea, iar răsplata, așa „comunistă” cum era, asigura un trai decent, fără halucinații de bogății deșarte. Coercitivul statului intervenea la timp păstrând echilibrul dintre interes și frică. Excepții sunt întotdeauna în istorie și pretutindeni pe Pământ…

Editorial tot mânios Cornel Dinu. Episodul 2. Am vrut „unde ne este locul”, în UE, și ne-ați dat numai …UIE!

„Nenorocul fiind destinul nostru”, cum spunea Mircea Eliade, băgându-ne în UE, ne-au căpușat și cu multinaționalele lor, un altfel de „sovromuri” atât de urâte la sovietici. După principiul simplu „Dă-i românului, că nici nu știi cât poate să ducă!”

Ne-au vrăjit că ne aduc democrație și libertate, deși știau pe propriile piei că la noi nu poate fi decât libertinaj și haos comportamental. Când am vrut să ne facem legi apărătoare LA NOI ACASĂ, ne-au pus călușul „MCV”-urilor. Folosind cozile de topor dintre noi, și câte au fost și sunt!, făcute din același lemn al discreționalului abject, după chipul și asemănarea lor.

Lichelele lumii! Am vrut „unde ne este locul”, în UE, și ne-ați dat numai …UIE! Pezevenghi cum sunteți, știați că unde ne-au dat turcii și hoardele stepelor de la Răsărit așa ceva, merge și de la voi. Comanda de la voi, execuția de la noi. Eeei, atunci ce-ați semănat culegeți! Luați-vă înapoi lupanarele, și nu mă refer stricto sensu, decorați-vă… de fapt despuiați-vă casele cu ele! Sunt creația voastră!

Închide ×