Jovan Markovic are tată sârb și mamă româncă. S-a născut la Belgrad, pe 23 martie 2001. La vârsta de 5 luni a venit în țară, la Corabia, unde a fost lăsat în grija bunicii. Aceasta și unchiul său sunt cei care l-au crescut pe el și pe frați. Jovan l-a pierdut în 2020 pe unchi, iar în anul următor a rămas și fără cea pe care o consideră „adevărata mamă”. Are tatuat chipul bunicii Petra pe coapsa dreaptă!
Olteanul din Corabia dezvăluie pentru FANATIK momentele delicate pe care le-a traversat în acei ani, cine a fost alături de el, în ce relații se află cu părinții săi naturali, ce se întâmplă cu casa în care a crescut la Corabia.
Jovan, sârb sau român?
– M-am născut în Serbia, dar mă consider român.
Nu mai ai nicio legătură cu Serbia?
– Chiar nu am. Am vorbit cu tatăl meu acum 3 ani, mi-a dat un mesaj și atât.
De atunci nicio altă discuție cu el?
– Păi a fost prima și singura discuție din viața mea pe care am avut-o cu tata! Nici nu-l cunosc!
Cu mama mai vorbești?
– Nici cu ea nu am mai discutat de trei ani. Ne-am certat după moartea bunicii! De atunci s-a rupt legătura dintre noi. Pot spune că mai țin legătura doar cu frații mei.
Bunica a însemnat atât de mult pentru tine că ți-ai făcut și un tatuaj pe coapsa dreaptă cu poza ei…
– Ea a fost mama mea și a fraților mei! Ne-a oferit tot ce am avut nevoie, dragoste de mamă, dragoste de tată. M-a încurajat în tot ce am făcut, mă susținea.
Bunica te-a dus la fotbal?
– Nu, unchiul m-a dus la fotbal. Și el ne-a ajutat foarte mult. Nici nu și-a făcut familie ca să ne crească pe mine și pe frații mei! Lor le datorez totul, unchiului și bunicii. Eu am fost mai apropiat de bunica mea.
Cum ai reușit să depășești momentele acelea? Mai întâi unchiul, apoi bunica…
– Nu am mai spus-o până acum… Am avut un început de depresie! Când a murit unchiul, m-am gândit la bunica, să fiu alături de ea, că rămăsese fără copilul său. După ce a murit și bunica, mi-am zis că trebuie să fiu puternic și să o iau de la capăt. Asta e viața!
Bunica era bolnavă?
– Arăta foarte rău, era în spital. Mi-am zis că poate e mai bine așa să se întâmple lucrurile. Când m-am dus la ea la spital, mi-am dat seama că moare… Cu o zi înainte să se întâmple necazul, am fost să cumpăr tot ce era nevoie. Am fost cu fratele meu la spital, am văzut-o în ce situație e, începuse să și delireze puțin, era foarte, foarte rău… A doua zi a venit telefonul și m-au anunțat că s-a dus…
Cine te-a ajutat să depășești acele momente?
– Iubita și frații mei. Familia a fost lângă mine și asta a contat cel mai mult.
După ce s-a dus și bunica, a mai rămas ceva acolo, la Corabia?
– E doar casa goală și mai stă din când în când fratele meu. Dar pleacă mai mult în străinătate.
Nu te-ai gândit să o vinzi?
– Nu. Au vrut să mi-o lase mie moștenire, dar nu am acceptat pentru că nu am dorit să am certuri cu frații. Suntem trei frați cu același tată și o soră mai mică doar după mamă.