Ceaușescu își fixase ținta pentru bomba atomică? Inamicul era prietenul istoric

Ne apropiem de „săptămâna nucleară”, pentru că ambele bombe atomice care au schimbat cursul istoriei au fost lansate la începutul lunii august 1945: Hiroshima – 6 august, Nagasaki – 9 august. Mai mult, războiul din Ucraina a condus în mai multe rânduri la avertismentul nuclear, astfel că subiectul este inepuizabil. Despre posibila „bombă atomică a lui Ceaușescu” s-a mai discutat, dar le oferim cuvântul celor care au marcat perioada comunistă, cu privire la posibila țintă a unui atac plănuit de dictatorul român.

Fostul ministru de externe Ștefan Andrei: „În cazul unei invazii, Ceaușescu ar fi folosit bomba atomică. URSS era considerată principalul inamic!”

Dincolo de timp și de fapte, rămâne obsedanta întrebare „împotriva cui ar fi dorit Ceaușescu să folosească bomba atomică?”. Regretatul politician Ștefan Andrei, fost ministru de externe, ne-a declarat, în urmă cu foarte mulți ani, că „Nicolae Ceaușescu a considerat URSS drept principalul inamic al României”.

Potrivit afirmațiilor sursei noastre, „în cazul în care s-ar fi aflat în fața unei invazii, precum cea din Cehoslovacia anului 1968, România ar fi folosit o armă nucleară. Deși Ceaușescu a căzut de acord cu Leonid Brejnev (n.r liderul URSS) să achiziționeze un reactor de putere de fabricație sovietică, acest lucru nu înseamnă că relațiile româno-ruse n-au fost lipsite de tensiuni. Ceaușescu a folosit acest context pentru a-și construi o imagine de apărător al interesului național”.

Din nefericire, fostul diplomat și om de cultură Ștefan Andrei, personajul despre care ex-secretarul de stat al SUA, Henry Kissinger, a întrebat… „ce mai face singurul individ care m-a făcut vreodată să tac?”, după ce a coborât pe scara avionului la București, în anul 2007, nu mai este printre noi pentru a detalia acest aspect. Ștefan Andrei a murit la 31 august 2014, însă mărturiile sale rămân extrem de prețioase.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

„Avem capacitatea, dar suntem ferm hotărâți să luptăm împotriva armelor nucleare!”

Nicolae Ceaușescu a fost fascinat de „fenomenul nuclear”. Și-a construit un buncăr, de teamă că ar putea deveni el însuși ținta unei agresiuni, și a visat la realizarea unui proiect de fabricare a unei bombe atomice în România.

Tentative au existat, însă spre deosebire de Iran, de exemplu, țara noastră nu a izbutit să construiască instalații nucleare într-un mecanism complex. Cu toate acestea, liderul comunist român s-a lăudat, cu puțin timp înainte de a fi înlăturat de la putere, că țara noastră este capabilă să construiască o armă cu o capacitate letală gigantică.

Multe voci susțin că intenția lui Ceaușescu de a fabrica bomba atomică s-a datorat relațiilor tensionate cu URSS. De altfel, nici în prezent Kremlinul nu privește țara noastră cu ochi buni, iar amenințările, inclusiv de natură nucleară, nu s-au lăsat așteptate…

Revenind la Ceaușescu, „fitilul” s-a aprins la 16 aprilie 1989, când agenția Associated Press a publicat următoarea știre… bombă, sub titlul „Președintele spune că România are potențial pentru arme nucleare”. Cităm din presa vremii: „Președintele român Nicolae Ceaușescu a admis public faptul că țara sa are potențial să creeze arme nucleare”. Imediat a fost preluată și declarația lui Ceaușescu:

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

„Putem produce orice fel de echipament și utilaje, lăsați-ne să fim competitivi cu cele mai bune produse fabricate în lume. Într-un singur domeniu nu vrem s-o facem, acela al armelor nucleare. Tehnic avem această capacitate, de asemenea putem face și alte surprize, dar suntem ferm hotărâți să luptăm împotriva armelor nucleare”. Teoretic, așadar, liderul de la București se afla în asentimentul general și anume că o asemenea armă ar duce, practic, la dispariția întregii omeniri…

Tranzacții secrete cu India și cu Marea Britanie

Afirmația președintelui român a venit în urma unor rapoarte neconfirmate, conform cărora Ceaușescu ar fi menționat capacitățile nucleare ale României liderului comunist ungar Karoly Grosz, în cadrul unei întâlniri care a avut loc la Arad. De altfel, experimentele nucleare secrete ale României au fost dezvăluite de autorități în primii ani de după Revoluție, însă țara noastră a fost implicată și în alte evenimente clandestine în perioada comunistă, așa cum reiese dintr-un articol publicat de cotidianul „New York Times”.

La 30 aprilie 1990, publicația americană anunța că „România este raportată în tranzacții nucleare cu India”. Autorii textului dezvăluiau că regimul Ceaușescu a redirecționat necorespunzător o sursă de apă grea, de proveniență norvegiană, către India…

România începuse să construiască un program nuclear pașnic, la jumătatea anilor ’50, când Uniunea Sovietică, răspunzând programului din SUA, „Atomi pentru pace”, și-a slăbit restricțiile privind cooperarea nucleară. Conform wikipedia, în cadrul programului „Dunărea”, printre tehnologiile pe care țara noastră le-a primit a fost un reactor de cercetare rusesc, pe care l-a folosit în scopuri de instruire.

De asemenea, Bucureștiul a cerut reactoare nucleare puternice, dar conducerea sovietică a ezitat să răspundă favorabil cererilor României, preferând să-și canalizeze ajutorul tehnic înspre Cehoslovacia, R.D.G și Polonia. Sateliții din Europa Centrală au reprezentat nucleul industrial al blocului estic, cu o șansă mai mare de a dezvolta cu succes programe de energie nucleară. Potrivit studiului „Romanța politică a Marii Britanii cu România în anii ‘70”, scris de Mike Percival și preluat de jstor.org, după refuzul Moscovei, Bucureștiul s-a reorientat către furnizorii occidentali și a început să adopte o abordare tot mai ofensivă.

Pentru a obține un reactor nuclear, guvernul român a încercat mai întâi să achiziționeze un nou reactor de cercetare și a reușit să-și atingă scopul prin învrăjbirea englezilor împotriva francezilor. În aprilie 1966, Bucureștiul a semnat un acord cu Marea Britanie, pentru vânzarea unui reactor sub-critic, cunoscut sub numele de „HELEN”, care ar fi putut fi folosit pentru cercetarea nucleară.

Premierul Ion Gheorghe Maurer, avertisment voalat la adresa Moscovei

Până în 1967, România intenționa să achiziționeze tehnologiile necesare unui program nuclear amplu, care cuprindea centrale nucleare, reactoare reproducătoare și o instalație de reprocesare. Mai mult, în contextul tensiunilor internaționale, Uniunea Sovietică a impus țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia înzestrarea cu tehnologie care urma să permită, în viitor, folosirea rachetelor nucleare, însă doar în condițiile în care acestea trebuiau să fie livrate de ruși. Potrivit contributors.ro, „focoasele nucleare urmau a se primi la timpul oportun”.

Însă intențiile conducerii de la București nu au fost în întregime pașnice. De exemplu, mărturiile istorice, preluate și de scriitorul Dan Botez în lucrarea „Ion Gheorghe Maurer, un intelectual la poarta comunismului” (2017, Editura Scrisul Românesc), arată că fostul prim ministru român din perioada 1961 – 1974 le-a declarat liderilor sovietici, în 1967, că marele impediment al țării noastre în dezvoltarea unui program de arme nucleare a fost lipsa capacităților tehnologice.

El a afirmat că „România nu are în vedere construirea de arme nucleare, deoarece nu poate face acest lucru. Dacă ar putea, probabil că ar face-o”. O lună mai târziu, se pare că Nicoale Ceaușescu i-a spus liderului Partidului Comunist din Israel: „Ne-am gândit să colaborăm cu țara dumneavoastră, pentru a construi împreună o armă atomică”.

Decizia României de a dezvolta o capacitate care i-ar fi permis să construiască o armă nucleară într-o perioadă scurtă de timp, în loc să lanseze un program dedicat în exclusivitate achiziționării de arme nucleare, a calificat la nivel mondial țara nostră pentru statutul de „eschivant aspirant”.

Capcana uraniului sovietic puternic îmbogățit

În schimb, URSS, care devenise tot mai îngrijorată în privința proliferării acestor arme după testul nuclear al Chinei din octombrie 1964, a încercat să tempereze aspirațiile nucleare ale lui Ceaușescu, prin exportul unei centrale nucleare în România.

Să revenim, însă, la Ștefan Andrei, de la care am mai aflat că, în decembrie 1967, rușii s-au oferit să vândă României un reactor cu apă ușoară, cu condiția ca Bucureștiul să fie de acord să importe uraniu sovietic puternic îmbogățit și să returneze combustibilul uzat Uniunii Sovietice.

„Acest aranjament i-ar fi oferit Kremlinului un control semnificativ asupra programului nuclear al României și ar fi împiedicat Bucureștiul de a deveni o concurență viabilă. Totuși, eforturile Moscovei au eșuat, deoarece Bucureștiul a reușit să recurgă la o strategie de manipulare a furnizorilor, în perioada 1964-1978”, a precizat fostul șef al diplomației românești.

New York Times: „America, speriată că România poate dobândi tehnologia din Occident”

În decembrie 1985, regimul Ceaușescu a autorizat realizarea unor experiențe nucleare secrete, la Pitești. Potrivit postului de radio Europa Liberă, aceste acțiuni au fost devoalate abia în 1992, de către noile autorități române, la presiunea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, cu sediul la Viena, aflată sub egida ONU.

Motivul a fost oferit de presupusa sinucidere a lui Marin Ceaușescu, fratele dictatorului, care lucra pentru Securitate chiar în capitala Austriei. Se pare că Marin Ceaușescu a fost cel care a intermediat contractul dintre aceeași firmă franceză „Ateliers et Chantiers de Bretagne” și statul român, pentru o instalație de separare a plutoniului. În eventualitatea în care ar fi avut loc experimente reușite, România ar fi putut să obțină o instalație-pilot sau chiar una la scară industrială.

Ulterior, pentru a exercita o presiune asupra Washingtonului, Bucureștiul a început să sondeze Franța, Suedia, Marea Britanie și Germania de Vest, în privința cumpărării „celulelor fierbinți”. Frica SUA că „România ar putea, într-o perioadă relativ scurtă, să dobândească tehnologia și cunoștințele necesare din partea furnizorilor occidentali” (sursa, același „New York Times”) a determinat intensificarea negocierilor dintre America și România, în domeniul celulelor fierbinți, din 1976 și până în momentul în care cele două părți au început să vorbească despre contracte.

Hotărâtă să insufle o nouă viață în industria nucleară, Franța a făcut rapid o contraofertă. Însă tensiunile dintre Paris și Washington pe tema problemelor nucleare erau gata de a izbucni în acel moment, în special pentru faptul că Statele Unite erau pe punctul de a activa noul format al tratatului internațional pentru a preveni proliferarea.

După ce, în august 1976, administrația Ford a somat Franța să renunțe la planurile de a vinde instalații nucleare Pakistanului, președintele Valéry Giscard d’Estaing i-a cerut special lui Nicolae Ceaușescu să medieze acest conflict. Potrivit fostului ministru de externe al României, Ștefan Andrei, ulterior, traficul de tehnologie dintre Paris și Islamabad a fost asigurat la… București.

Gyula Horn s-a plâns că Bucureștiul amenință Budapesta

România a mai purtat asemenea negocieri cu Italia, Canada, Suedia, SUA și cu Germania Federală. În dorința de a-și mări cota de piață, acești furnizori au făcut eforturi mari pentru a atrage Bucureștiul cu produse, prețuri și condiții de utilizare favorabile. La sfârșitul anilor ’60, canadienii au oferit un pachet atât de atrăgător, încât directorul general al Atomic Energy Canada Ltd. (AECL) ar fi exclamat: „Suntem chiar atât de disperați?”.

Guvernul canadian și eforturile industriei nucleare de a învinge în „competiția internațională” au fost, însă, răsplătite. AECL a câștigat contractul și a semnat un acord cu Bucureștiul pentru furnizarea a cinci reactoare CANDU, care produceau mai mult plutoniu decât reactoarele cu apă ușoară. În 1976, anul în care afacerea a fost semnată, Ceaușescu a devenit mai deschis față de strategia sa inițială de eschivare. De altfel, „Nea Nicu” se perfecționase în „competiția neconvențională”, după ce, așa cum se spune, ar fi furat inclusiv documentele secrete ale NASA.

În mai multe rânduri, el a pus sub semnul întrebării utilitatea Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNP), susținând că acesta trebuie să devină o frână a proliferării armelor de distrugere în masă. Mai mult, el i-a asigurat pe canadieni că dacă Bucureștiul va încerca vreodată să construiască o armă nucleară, „cu siguranță nu o vom face în colaborare cu Canada, ci o vom face singuri”.

Nici în zilele noastre nu știm exact rezultatul, însă, potrivit military-history.fandom.com, în iulie 1989, ministrul de externe și viitorul premier ungur Gyula Horn s-a plâns că țara sa primește amenințări nucleare din partea Bucureștiului.