Zinedine Zidane, interviu-maraton la o jumătate de secol de viață! Cele mai tari dezvăluiri: “Sunt un învingător. Trăiesc pentru a câștiga”

Cu ocazia împlinirii unei jumătăți de secol, Zinedine Zidane a acordat un interviu-maraton cotidianului L’Equipe, întins pe aproape 20 de pagini, în care a povestit despre cele mai importante momente ale carierei de jucător și antrenor, de la câștigarea Cupei Mondiale și a Campionatului European cu naționala Franței la golul irepetabil din finala Champions League din 2002 și la lovitura cu capul în pieptul lui Materazzi din finala Cupei Mondiale din 2006, despre relația cu Karim Benzema, pe care îl consideră fratele mai mic pe care nu l-a avut niciodată, despre viața sa de soț, tată și bunic, precum și despre posibilitatea de a antrena la un moment dat naționala Franței sau pe Paris Saint-Germain.

Toate obiectele importante din cariera lui Zidane au fost păstrate bine de mama lui

Totodată, Zizou a vorbit și despre celelalte pasiuni ale sale: “Dintotdeauna mi-a plăcut Formula 1, dar și baschetul. Când eram mai tânăr, mă trezeam la 3-4 dimineața pentru a vedea un meci al lui Mike Tyson. De multe ori dura doar un minut pentru că termina lupta foarte repede. Era Tyson în box și Michael Jordan în baschet. Mi-ar fi plăcut să-i întâlnesc. Nu prea urmăream handbalul și rugby-ul înainte, dar acum o fac. Dimensiunea fizică a devenit impresionantă la rugby. Gusturile mele s-au schimbat puțin, dar urmăresc mult sport în general”.

Cele mai interesante replici ale interviului fabulos acordat de Zinedine Zidane în L’Equipe le puteți citi în rândurile mai jos.

La cei 50 de ani ai dumneavoastră, am ales să vă oferim șapte din coperțile din L’Equipe și France Football care vă ilustrează cariera de jucător și antrenor. Pentru început, aici prima copertă, pe 23 noiembrie 1993, cu Girondins de Bordeaux. Vă mai amintiți?

Digi24.ro

Primele rezultate în cazul fetiței de 4 ani care a murit după ce a mâncat macrou congelat. Ce s-a descoperit la analize

– O am deja. Este la părinții mei. Chiar și un bilet la un meci l-au păstrat. Nimic nu s-a pierdut datorită mamei mele. 20 sau 30 de ani mai târziu, regăsesc toate lucrurile. Este impresionantă: tricouri, crampoane pe care le găsesc în depozitele ei. De la Bordeaux la echipa națională a Franței, acolo sunt piese despre care nici nu știam că mai există.

“Nu am aproape nimic din cariera mea”

Ați încercat să le recuperați?

– În niciun caz! Nici copiii mei nu pot. Părinții mei au pus totul într-un loc sigur. Mama a păstrat și Balonul meu de Aur. A rămas în carcasa lui, la adăpost. Nimeni nu îl poate atinge…

Nici măcar dumneavoastră nu ați încercat să îl repatriați la Madrid?

– Sentimental și simbolic, este mai bine să stea la părinții mei. Și la ei, rămâne puțin din mine. E ca și cum ar fi la mine. E chiar mai bine așa.

De ce?

– Pentru că eu dau totul. Sunt capabil să ofer totul. Nu am aproape nimic din cariera mea. Două sau trei obiecte. Nu sunt deloc un conservator sau materialist. Când vreau să îmi văd suvenirurile, merg la Marseille. Nu trăiesc cu ele. Copiii mei îmi reproșează adesea: “Cu tot ce ai făcut, cu tot ce ai câștigat, nu mai ai nimic!”

Digisport.ro

Are 38 de ani și a iscat multe discuții după ce s-a aflat ce dietă ține. ”N-ar trebui să te lauzi cu asta”

Doar trofeele în original contează pentru Zidane

Nu aveți nici măcar replicile Cupei Mondiale sau ale Champions League câștigate ca jucător sau ca antrenor?

– Replicile își poartă bine numele. Nu sunt originaluri. Iar pentru mine, doar originalul contează. Singurul original pe care îl am este Balonul de Aur.

Ce ați făcut cu tricoul din finala Cupei Mondiale din 1998?

– Am schimbat unul la pauză cu Ronaldo. Cel în care am marcat cele două goluri. Cel cu care am terminat meciul, l-am aruncat în tribune. L-am aruncat pentru că mai aveam un tricou deoparte. Am vrut să fac pe cineva fericit. Al treilea nu știu unde l-aș fi putut pune. Aveam trei tricouri la fiecare meci pe atunci.

Ce a reprezentat Balonul de Aur când l-ați câștigat la 26 de ani?

– Eram cel mai bun jucător din lume. Asta nu se întâmplă prea des! Iar în cazul meu, o singură dată. Pot fi diferite preferințe în voturi, dar când îl ai, îl ai! Ești cel mai bun jucător din lume în acel moment. Și este frumos.

Când vărul lui Zidane a jucat în locul lui la Juventus…

Regretați că nu l-ați mai câștigat cum ar fi fost posibil în 2000 sau în 2006?

– Niciodată. Nu regret nimic. Când nu îl ai, înseamnă că nu e pentru tine. Dar am primit de trei ori trofeul FIFA Best Player. Nu a fost rău!

1998 este cel mai frumos an al dumneavoastră ca jucător?

– Primele șase luni până la finală, nu ultimele șase. După Cupa Mondială, am fost catastrofal! Nu puneam un picior lângă celălalt. Chiar și prietenii îmi spuneau: “Dar este vărul tău cel care joacă, vărul tău s-a întors la Juve!” Când câștigi un trofeu precum Cupa Mondială, există tendința să te relaxezi. Iar eu m-am super-relaxat! Iar apoi, a fost dur. Abia în ianuarie și februarie 1999, am fost foarte bine, apoi m-am accidentat. 100 de zile. Sezon terminat. Apoi, am revenit pentru un sezon 1999-2000 în vârf încheiat apoteotic cu victoria de la EURO 2000. Atunci, eram în top. 1998 a fost anul meu. Dar cred că 1999-2000 a fost cel mai bun sezon. Nu doar pentru mine. Pentru toată generația naționalei Franței. Echipa noastră era excepțională. EURO 2000 rămâne apogeul acestei generații.

Nu v-a perturbat suma transferului la Real Madrid? În acel moment, erați cel mai scump jucător din istorie.

– A fost ciudat. În plus, în franci, cu toate zero-urile acelea. A fost în jurul a 76 de milioane de euro. Prețul unui Airbus! A fost halucinant. Nu am avut de ales. Juventus avea dreptul de a cere ce dorea. Și Realul să plătească.

“Yes”, răspunsul pe un șervețel de hârtie prin care Zidane a decis să plece la Madrid

Cum ați trăit acel transfer?

– Urma să împlinesc 29 de ani. Aveam energie. Dar știam că îmi lipsește asta, Real Madrid. Aveam nevoie de așa ceva pentru a-mi relansa cariera. Eram la Juve de cinci ani și câștigasem totul, mai puțin Liga Campionilor. Am pierdut de două ori finala. Aveam nevoie de această relansare, de această nouă provocare.

Vă mai amintiți prima întâlnire cu Florentino Perez?

– Bineînțeles. Era la Monaco. Totul s-a făcut de prima oară când ne-am văzut. Nu a fost nevoie de o a doua sau o a treia întâlnire pentru ca lucrurile să se întâmple. Florentino Perez este un om care, atunci când spune: “Facem asta”, o și face. Am chiar o anecdotă care mă face să râd și astăzi.

Care?

– Eram la o masă mare la Monaco pentru o cină de gală. Nu eram unul lângă celălalt. Eram invitat pentru a primi un premiu. Acolo, mi-a trimis un șervețel. La interior, scrisese: “Vrei să vii?” Și i-am răspuns la marginea unui șervețel din hârtie: “Yes”. Și acum mă întreb de ce i-am răspuns în engleză! Aș fi putut scrie “Oui” pentru că vorbesc franceza sau “Si” în spaniolă, dar am scris “Yes”… Totul a plecat de acolo. Am stat cinci ani. Este cifra mea. M-a urmărit.

5, numărul norocos al lui Zidane

De ce 5, numărul pe care l-ați purtat la Real, a devenit cifra dumneavoastră?

– Cinci ani la Juve, cinci ani la Real… Dacă cineva se apleacă asupra importanței cifrei 5 în viața mea și sapă va găsi lucruri incredibile. De exemplu, am fost implicat în cinci victorii în Liga Campionilor cu Real Madrid: una ca jucător, una ca secund al lui Carlo Ancelotti și trei ca antrenor principal. Chiar și în viața mea de familie, revine. Când merg la un hotel și stau la etajul cinci, voi câștiga meciul. 99 la sută! La Madrid, Florentino Perez mi-a spus când am semnat: “În echipa mea, numerele sunt de la 1 la 11. Nu există 35 sau 40 pe tricouri. Singurul care este liber acum este 5.” I-am răspuns că nu este nicio problemă. Acest număr 5 mi-a dat foarte mult. Îmi lipsea acest trofeu. Cu victoria de la Glasgow, am câștigat totul la aproape 30 de ani. Iar acel gol al meu ne-a adus victoria. S-au împlinit recent 20 de ani de atunci pe 15 mai 2022.

Vă amintiți data exactă a finalei?

– Da, pentru că fiul meu, Theo, s-a născut trei zile mai târziu.

Acest voleu magnific reprezintă cel mai frumos gol al carierei?

– Cel mai frumos, nu știu. Poate. Cu siguranță. Dar și unul dintre cele mai importante. Aveam nevoie să câștig prima mea Ligă a Campionilor. Aveam nevoie, de asemenea, să fiu decisiv cu Madridul într-o mare finală. Am făcut asta cu echipa Franței, am făcut-o la Juventus pentru alte trofee, lipsea asta ca să marchez primul meu sezon la Real. Când am făcut asta, am fost mult mai relaxat. Apoi, totul nu a fost decât un bonus. Pierdusem deja trei finale europene înainte de a o câștiga pe asta. Nu trebuia să las să îmi scape și cea de-a patra.

“Când fac un lucru, îl fac pentru a câștiga”

Puteți să ne repovestiți acest gol legendar de la Glasgow?

– Pleacă de la o centrare de-a lui Roberto Carlos care este… putredă! Dar la sosire, centrarea lui devine magnifică. Am povestit de o grămadă de ori împreună. El spunea în glumă: “Este cea mai frumoasă centrare din viața mea. Uite rezultatul. Dacă nu aș fi dat o asemenea pasă, tu nu ai mai fi înscris acest gol excepțional.” Și are dreptate. Trebuie să fii prezent în acel moment. Întotdeauna, am fost cel mai bun când meciul era important. Cu toată modestia… Era important și eram puternic. Totul a venit după cele două înfrângeri cu Juventus, dar și după cele două victorii cu naționala Franței. Un asemenea gest se întâmplă o singură dată în viață. Am încercat să îl repet, în special pentru publicitate. Dar nu am mai reușit niciodată să îl refac la fel.

Ce emoție este mai puternică: să câștigi Champions League cu Real ca jucător sau ca antrenor?

– Este diferit. Dar totul este magnific. Ca antrenor, ești responsabil. De 25 de jucători, dar nu numai. De un club, de un nume precum Real Madrid, de o instituție. Este o încărcătură enormă pe care nu o ai ca jucător. Să câștigi Champions League nu este niciodată datorită șansei. În niciun caz, de trei ori consecutiv. Am muncit ca un nebun. Jucătorii mei credeau în mine, eu credeam în ei. Am demonstrat asta. Nu este aceeași investiție când ești jucător. Ca jucător, ajungi la ora 9 la antrenament. Plecam la ora 13 și apoi, eram acasă. Ca antrenor, ajungeam la ora 8 și adesea plecam la 23. Nu este aceeași tensiune. Nu muncești doar pentru tine. Nu se oprește niciodată. Fizic, eram adesea acasă, dar creierul meu rămânea la stadion. Mă gândeam deja la antrenamentul de a doua zi, de ceea ce aveam să-i spun unui jucător.

Ați fost surprins să câștigați prima Ligă a Campionilor ca antrenor atât de repede după ce ați fost numit pe bancă în ianuarie?

– Nu. Pentru că atunci când fac un lucru, îl fac pentru a câștiga. Sunt un învingător. Trăiesc pentru a câștiga. Dacă nu, nu fac. Nu câștig tot timpul, dar fac totul pentru asta. Când câștig, nu sunt uimit pentru că am dat totul. Am muncit. Iar când muncești, ai dreptul de a fi recompensat. Când ai dat totul, când ai făcut totul, victoria este frumoasă și la lovituri de departajare, cum a fost împotriva lui Atletico Madrid în prima finală. Victoria cu Juve a fost, de asemenea, excepțională. În fața lui Liverpool, veneam după un campionat complicat, dar a fost apoteoza tuturor. Acest succes a confirmat resursele unui grup care nu a renunțat niciodată.

“Fac ceea ce simt când simt”

Care a fost cea mai frumoasă din cele trei victorii în C1 ca antrenor?

– Toate cele trei la rând. Totul a fost magnific până la capăt.

Cum este Zinedine Zidane la 50 de ani?

– Sunt bine. În mintea mea, încă sunt un copil mare. Vreau să profit de tot. Sunt cu familia mea. Sunt și lucruri de care nu sunt mulțumit. Sunt și lucruri urâte. Mi-am pierdut unul dintre frați. Dar viața merge înainte. Fiecare clipă, fiecare moment. De aceea, îmi iubesc viața. Sunt atipic.

În ce sens?

– Sunt instinctiv, nu îmi plac lucrurile stabilite, să spun mâine ce voi face cu exactitate. Fac ceea ce simt când simt. Așa nu te păcălești. Fac totul cu inima. Iar dacă te păcălești, nu este grav.

De ce i se spunea “călugărul” după ce a ajuns la Madrid

V-ați sărbătorit des ziua de naștere pregătind fazele finale alături de naționala Franței. Cum o făceați?

– Clasic. Cu o prăjitură și câteva cuvinte. Nimic mai mult. Era adesea înaintea meciurilor tari, din sferturile de finală sau a semifinalelor. Trebuia să rămânem serioși.

Notorietatea nu vă apasă prea mult la 50 de ani? La 20 de ani, încă puteați merge la restaurant lejer…

– Dar la 20 de ani, îmi plăcea să fiu recunoscut, să fiu oprit pe stradă pentru fotografii și autografe. Când avansezi în vârstă, este exact contrariul! Vrei liniștea ta. Dar o gestionez bine. În Spania, mi se spunea “călugărul”.

De ce?

– Când am ajuns la Madrid în 2001, aveam o grămadă de oameni în spatele meu în permanență timp de 100 de zile. Mă urmăreau de dimineață până seara și de seara până dimineața timp de trei luni. Apoi, cei din presă au realizat că nu le serveam cu nimic. Mi-au văzut viața. Nu era nimic excepțional. Asta e viața mea. Am fost mereu liniștit. Accept notorietatea. Nu am nicio problemă. Alții sunt cei care obosesc.

De la Yazid la Zinedine

Chiar în L’Equipe, cu ocazia primei selecții în naționala Franței de tineret, pe 29 martie 1991, la prenume apare scris Yazid. De ce?

– Când eram tânăr, nimeni nu îmi spunea Zinedine. Nici măcar eu. Era Yazid sau Yaz, de la al doilea meu prenume. Zinedine este primul meu prenume, pe care bunica prietenului meu din copilărie, Malek, i l-a suflat mamei mele. Mama l-a adoptat imediat pentru că o adora pe acea femeie.

Și Zizou?

– Rolland Courbis, la Bordeaux, are paternitatea lui “Zizou”.

Vă amintiți de primul gol la profesioniști?

– Împotriva lui Nantes. Am câștigat cu 2-1. Pe 10 februarie 1991.

Și-a pierdut ceasul, dar și-a găsit marea dragoste

Vă mai amintiți data cu exactitate?

– Da, pentru că pe 6 februarie mi-am întâlnit soția. Ningea la Cannes. Mi-am pierdut ceasul în zăpadă și mi-am întâlnit viitoarea soție în acel moment! Sunt mai bine de 31 de ani și suntem încă împreună. Îi datorez enorm. Întotdeauna am putut conta pe soția mea. Ea a fost mereu prezentă în momentele complicate, mereu alături de mine, mereu pozitivă, mereu cu copiii, să împingă de la spate pe toată lumea. Am trecut prin toate împreună. Îi spun mulțumesc încă o dată. Avem 28 de ani de mariaj. Este cealaltă femeie din viața mea, alături de mama.

Ce v-a rămas de împlinit?

– Să continuu să antrenez. Am încă dorință. Și apoi, de ce nu, să fiu implicat într-un proiect în care să fiu chiar conducător. Cum ar fi de exemplu, președinte de club sau conducător al unei companii. Nu îmi place să nu fac nimic. Când îmi iau un an sabatic, nu este pentru a dormi. Nu mă opresc. Profit de lucrurile pe care nu le pot face când sunt prins. Profit de libertatea mea. Dacă decid, pot merge să cinez cu părinții mei.

Și selecționer înainte?

– Îmi doresc, bineînțeles. Voi fi, sper, într-o zi. Când? Asta nu depinde de mine. Dar am dorința de a închide cercul cu naționala Franței. Am cunoscut această echipă ca jucător. Și este cel mai frumos dintre toate lucrurile care mi s-au întâmplat. Și cum am trăit asta și astăzi sunt antrenor, echipa Franței este bine ancorată în mintea mea.

Are dorința de a fi selecționerul Franței

Imediat după Didier Deschamps?

– Nu știu. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla, în acel moment sau nu. Când spun că am dorința de a prelua într-o zi naționala Franței, îmi asum asta. Astăzi, o echipă este la conducere cu obiectivele sale. Dar dacă oportunitatea se ivește, voi fi acolo. Încă o dată, asta nu depinde de mine.

Sunteți aproape să aveți frisoane când vorbiți…

– Când porți tricoul naționalei Franței, este ceva special. Primele mele selecții au fost speciale. Erau jucători incredibili precum Cantona, Ginola sau Blanc. Când prinzi gustul Les Bleus, e magnific.

Vă amintiți prima selecție?

– 17 august 1994 împotriva Cehoslovaciei. Dar nu trebuia să fiu acolo…

Victoriile din 1998 și 2000, liantul generației de aur a fotbalului francez

Din ce motiv?

– Youri Djorkaeff se accidentase. Și cum meciul era la Bordeaux, Aimee Jacquet m-a convocat din rațiuni practice. Eram acolo. Dar știam că eram deja în mintea lui. Era ocazia de a mă vedea.

Este începutul unei lungi călătorii spre 1998 și această generație excepțională. Ce vă leagă în continuare?

– Câștigul. Victoria. 1998 și 2000 sunt cimentul care ne-a unit. Ne place să ne revedem și după mai bine de 20 de ani. Chiar dacă nu ne vedem câteva luni, când ne reîntâlnim, este ca și cum ar fi fost ieri. Se întâmplă ceva. Facem cine împreună și toată lumea vrea să vină.

La 10 ani, cine era Yazid Zidane?

– Un nebun după fotbal. La 10 ani, a fost Sevilla aproape de aniversarea mea. Îmi aduc aminte bine de semifinala pierdută la penalty-uri cu Germania de Vest. La 14 ani, Maradona mă subjuga. Mă uit și acum la meciurile din 1986. Este halucinant ce făcea Maradona pe teren. Dar primele mele amintiri rămân cele legate de Sevilla 1982.

Visul lui din copilărie: să doarmă cu tricoul idolului său, Enzo Francescoli

Cine era eroul dumneavoastră atunci?

– Enzo Francescoli. Era mai mult decât idolul meu. Eram fanatic după el. Era mai mult decât mimetism. Decorticam tot ceea ce făcea el. Urmăream totul cu lupa pentru a reproduce apoi. Mergeam meci de meci pe Velodrome în spatele porții. Din punct de vedere tehnic, Enzo era maiestuos.

L-ați întâlnit?

– De mai multe ori. Ne-am apropiat. Dar Enzo rămâne idolul meu. Ne-am întâlnit în finala Cupei Intercontinentale din 1996, când am făcut schimb de tricouri. I l-am cerut. Dar știa deja. Dar nu era acesta visul meu absolut.

Dar care?

– Să dorm cu tricoul lui.

Limba îl împiedică să antreneze în anumite locuri

Și ați făcut-o la 24 de ani?

– Nu în aceeași seară. Am ajuns la Torino. L-am spălat, apoi am dormit cu el. Alături de soția mea, care m-a luat de nebun. Trebuia să îmi realizez visul de copil. Fiul meu se numește Enzo. Și de aceea îi înțeleg pe oamenii care se identifică și vor să reușească vizavi de exemplele lor, idolii lor. Am trecut prin așa ceva. Apoi, am devenit amic cu Enzo. Am mâncat împreună de câteva ori la Madrid. Am rămas în contact, deși e foarte ocupat.

Vorbim de OM, dar poate un marseillez ca dumneavoastră să antreneze un club precum Paris Saint-Germain?

– Niciodată nu trebuie să spui niciodată. Mai ales când ești antrenor în ziua de astăzi. Dar întrebarea nu are un obiect. Nu este de actualitate. Când eram jucător, aveam de ales din aproape toate cluburile. Ca antrenor, nu sunt 50 de cluburi unde pot merge. Sunt doar două sau trei posibilități. Dacă merg la un club este pentru a câștiga. O spun cu toată modestia. De aceea, nu pot merge oriunde. Din alte motive, de asemenea, nu aș putea merge oriunde.

Cum ar fi?

– Limba, de exemplu. Unele condiții fac lucrurile mai dificile. Când sunt întrebat dacă vreau să merg la Manchester. Înțeleg engleza, dar nu o stăpânesc în totalitate. Știu că sunt antrenori care merg la cluburi fără a vorbi limba de acolo. Dar eu funcționez altfel. Pentru a câștiga, mai multe elemente intră în joc. Este un context global. Și vreau să pun totul de partea mea pentru a optimiza victoria.

În 2004, pentru o clipă, s-a gândit să renunțe la tot

Când ați început să vă gândiți să vă retrageți din națională?

– De fapt, în 2004, am fost la doi pași de a mă opri. Total.

Și la națională și la Real Madrid? De ce?

– Peste tot. La 32 de ani. Dar nu a durat decât o secundă în capul meu. Simțeam că este un truc care nu mai funcționa.

Ce truc?

– Ritmul. Repetiția. Să joci la fiecare trei zile. În Europa, în campionat. Nu eram niciodată acasă. Dar am simțit rapid că naționala îmi lipsea.

Motivul pentru care l-a lovit pe Materazzi în finala Mundialului din 2006

Cum vă amintiți de meciul cu Brazilia din sferturile Cupei Mondiale din 2006?

– Unul dintre cele mai frumoase meciuri ale mele în albastru. Și că am jucat accidentat. Mă accidentasem în meciul cu Spania, când am marcat al treilea gol spre final. Aproape nimeni nu a știut. Mi s-a spus să nu joc cu Brazilia. Am spus că nici nu intră în discuție așa ceva. Și am jucat! Fiecare meci putea fi ultimul pentru mine. Voiam să profit de fiecare secundă. Apoi, la final, eu să dansez pe masă în vestiar, trebuia neapărat să fie ceva excepțional. Era magie. Iar Ribery cu Jacques Chirac a fost enorm! Franck îl apostrofa pe președinte de parcă era un prieten de cartier.

Apoi, în finala cu Italia, ați încercat și ați reușit să înscrieți cu o scăriță la începutul meciului…

Eram abia în minutul 7. Mai rămâneau 83. Eram obligat să încerc. Rămânea destul timp. Și îl aveam în față pe Gigi Buffon, unul dintre cei mai mari portari din lume. Mă cunoștea. Trebuia să îl surprind. A durat zece secunde în capul meu. Nu mai încercasem până atunci o panenka. Dar nu este vorba de lipsă de respect. Nu am făcut asta pentru a-l umili, ci pentru a marca.

Puteți reveni asupra capului aplicat lui Marco Materazzi?

– În acea zi, mama era foarte obosită. Am vorbit de câteva ori la telefon cu sora mea. Știam că mama nu e prea bine, dar nici nu era ceva foarte grav. Materazzi nu mi-a vorbit de mama. A spus adesea că nu mi-a insultat mama. Este adevărat. Dar mi-a insultat sora, care era aproape de mama în acel moment. A declanșat ceva vorbind de sora mea, Lila. Un spațiu de o secundă. Și s-a întâmplat… Nu sunt mândru, dar face parte din parcursul meu. Atunci, eram mult mai fragil. S-a terminat astfel. Thierry Gilardi avea dreptate în comentariul finalei: “Nu așa…” Dar așa a fost. Este dur. Dar este cariera mea. Povestea vieții mele. La fel ca și cele două goluri din finala din 1998. De aceea, spun că afacerea nu este încheiată cu Les Bleus. Nu vreau să se fi încheiat așa. Nu este ceva terminat.

“Ca antrenor, dictezi drumul, dar nu trebuie să îi enervezi pe jucători”

Cum ați trăit imediat după retragerea din activitatea de jucător în 2006?

– Am profitat de copii, de soție, de familia mea. M-am bucurat să îmi duc copiii la școală, să iau micul dejun cu ei. Apoi, mi-am pus întrebări asupra a ceea ce urma să fac. Am reflectat șase luni, un an.

V-ați imaginat, la un moment dat, viața departe de fotbal?

– Niciodată. Este ceea ce iubesc, pasiunea mea. Apoi, nu am sărit etapele, am făcut lucrurile în ordine. Era o obligație pentru mine. Niciodată nu mi-am spus: “Eu sunt Zidane și îmi vor da o diplomă de antrenor.” M-am gândit și la toți cei pe care nu îi cheamă Zinedine Zidane. Trebuia să îi respect făcând acest curs.

Trebuie să fii un fost mare jucător, ca dumneavoastră, pentru a avea respectul unor fotbaliști precum Cristiano Ronaldo sau Karim Benzema?

– Ajută pentru că ai trecut prin ceea ce trec ei. Dar nu trebuie să fii mai mult decât ei. Tu ești antrenorul, tu dictezi drumul, dar nu trebuie să îi enervezi. Ei sunt cei care fac diferența pe teren. Iar acolo, nu am ego. Am trăit aceste situații cu unii antrenori sau jucători care doreau să fie mai mult decât ceilalți. La un moment dat, asta nu mai merge.

Benzema, fratele mai mic pe care nu l-a avut

Sunt ușor de gestionat aceste staruri?

– Cu cât sunt jucători mai mari, mai importanți, este mult mai ușor. Știu ceea ce fac.

Cu Karim Benzema, această relație a mers dincolo de terenul de joc?

– Există afecțiune. Karim este precum fratele meu mai mic pe care nu l-am avut. Sunt ultimul în familia mea. Relația noastră a fost într-un crescendo. Am început să nu cunoaștem când a ajuns la Madrid, când eram consilierul președintelui, apoi secundul lui Carlo Ancelotti. Acum, ne vedem mai puțin. Ne transmitem mesaje. Știe unde sunt, știu unde este.

Va fi el succesorul dumneavoastră francez la Balonul de Aur anul acesta?

– Nu o spun doar eu că trebuie să îl primească, ci toată lumea. Este mai mult decât meritat. Știam că este capabil de ceea ce face. Singurul truc este că e doar excepțional!