Alex Ciocan, între biroul de președinte al Federației Române de ciclism și microfonul de comentator Eurosport: “Este job-ul perfect. Primeşti bani pe ceva ce ai face oricum acasă!”. Exclusiv

Ciclismul este un sport care adună din ce în ce mai mulţi adepţi la noi în ţară. Iar transmisiunile cicliste de pe Eurosport îi conving pe mulţi să încerce, măcar la nivel recreaţional, să urce pe bicicletă şi să facă mişcare.

Alex Ciocan, între biroul de președinte al Federației Române de ciclism și microfonul de comentator Eurosport

Alex Ciocan este preşedintele Federaţiei Române de ciclism şi, în acelaşi timp, unul dintre comentatorii Eurosport. Viaţa lui a gravitat în jurul ciclismului, fenomen în care a rămas şi după retragerea din activitate. El a acordat un interviu pentru FANATIK în care a vorbit despre situaţia ciclismului românesc, scandalurile şi speranţele din jurul acestui sport, dar şi job-ul de comentator tv.

În primul rând, aș vrea să vă întreb în ce stadiu se află ciclismul românesc?

– Nu cred că mi se datorează mie, dar cred că ciclismul este pe o pantă ascendentă. În ultimii ani s-au făcut paşi, e adevărat, paşi timizi, însă din perioada pandemiei ceva s-a schimbat. Şi trendul, adică sunt mai mulţi utilizatori de biciclete, dar şi din punctul de vedere al performanţelor. Trăim o perioadă norocoasă din acest punct de vedere pentru că am avut o vară plină de satisfacţii. Vorbim de Vlad Dascălu la moutain bike, de Ede Molnar, locul 3 la Europene la mountain bike, Dani Crista este mereu pe podiumul competiţiilor internaţionale de velodrom, reprezentând o ţară care nu are velodrom. La Jocurile Balcanice am cam câştigat tot plus că avem şi la şosea un junior foarte bun, înconjurat de alţii care nu se mai fac de râs. Numele lui e Mihnea Harasim. Este locul 12 mondial.

“Ca federaţie, mai mult muncim să facem dosare decât să facem performanţă cu sportivii”

Sunteţi mulţumit de progresul şi de mandatul dumneavoastră până acum?

– Aş putea să răspund subiectiv şi mi-e teamă să fac. Acest răspuns ar trebui dat de comunitate şi de cluburi, să spună dacă lucrurile s-au mişcat sau nu în bine. Eu, fiind în mijlocul problemelor, văd foarte multe probleme.

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

Şi care sunt cele mai mari cu care se confruntă ciclismul la noi?

– Eu cred că este una foarte importantă la nivel de ţară, birocraţia. Se regăseşte în toate domeniile şi toate sporturile. Noi, ca federaţie, mai mult muncim să facem dosare decât să facem performanţă cu sportivii. O zic cu mâna pe inimă, nu mă aşteptam să fie atât de complicat totul. A doua chestie, care este specifică în comunitatea românească… ciuda pe ce are vecinul. După proverb: “Să moară capra vecinului”. Se întâmplă în ciclism, în particular, dar în toată societatea. Nu o să înţeleg niciodată hate-ul nostru pe care îl avem în sânge.

“Când ne luptăm cu alţii avem un respect dus uneori până la umilinţă. Între noi nu ne iertăm nimic”

Între noi, că în momentul în care ne duelăm cu cei din străinătate nu există aşa ceva…

– Da, între noi. Pentru că, într-adevăr, când ne luptăm cu alţii avem un respect dus uneori până la umilinţă. Adică suntem în stare să ne plecăm în faţa lor. Între noi ne războim până în pânzele albe şi nu ne iertăm nimic. Din contră, ducem până la fanatism anumite porniri.

Sunteţi mulţumit de sumele cu care este susţinut ciclismul de la autorităţile de stat?

– Mereu vei mai avea nevoie de bani. În ultimii ani am avut bugete din ce în ce mai mari. Nu vă gândiţi că ni l-a dublat cineva pe cel de anul trecut. Dar am avut cu 10-15% mai mulţi bani. Partea care ne-a luat pe nepregătite au fost aceste creşteri stupide de preţuri de peste tot. Degeaba s-a mărit bugetul cu 15%, dacă au ajuns cheltuielile să fie cu 30% mai mari. Nu sunt pregătit să fac o comparaţie ca buget, pentru că eu am ajuns preşedinte al federaţiei anul trecut, într-o situaţie de criză, cu finanţare blocată până la finalul anului. Am primit bani aşa, în valuri. Ori nu îi primeam, ori îi primeam şi nu ştiam ce să facem cu ei. În acest an a fost un pic de linişte şi am apreciat foarte mult că am fost lăsaţi în pace să ne facem treaba. Aşa cum ne-am priceput noi.

“Suntem foarte mulţi oameni în minister, nu trebuie să fim toţi prieteni la cataramă şi să ieşim seara la bere”

Domnul Novak este fost ciclist şi fost preşedinte al Federaţiei de Ciclism. Între voi nu au fost cele mai bune relaţii. Cum este colaborarea acum între dumneavoastră şi domnul Novak?

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

– Apreciez că am fost lăsaţi în pace să lucrăm, aşa cum am spus. În plus, ni s-a mărit puţin bugetul. Eu cred că, după toate problemele de anul trecut, fiecare l-a învăţat pe celălalt şi a învăţat cum să lucreze cu celălalt. Până la urmă suntem foarte mulţi oameni în minister, nu trebuie să fim toţi prieteni la cataramă şi să ieşim seara la bere. Important este să ne respectăm munca unul altuia, să spunem problemele care apar şi să vedem dacă se pot rezolva sau nu. În acest moment, recunosc că este o relaţie decentă.

“Vlad Dascălu a început ciclismul în Spania. Practic nu datorează federaţiei sau ciclismului românesc nimic”

Este rodul întâmplării apariţia unor ciclişti buni la noi în ţară precum Vlad Dascălu, Edi Grosu, etc. Sau este rodul unui sistem care începe să funcţioneze?

– Din păcate, ei reprezintă produsul propriei nebunii sau poate a familiei sau talentului. Vlad Dascălu a început ciclismul în Spania. Practic nu datorează federaţiei sau ciclismului românesc nimic. Andrei Nechita, cel care s-a lăsat în urmă cu câţiva ani şi ne-a reprezentat la JO de la Londra, la fel. A început ciclismul în Italia. Edi Grosu a plecat la 19 ani în Italia, a suferit de foame, de sete, de singurătate, un an sau doi, timp în care s-a format ca sportiv şi a prins contacte din ce în ce mai bune.

Serghei Ţvetcov era un moldovean foarte talentat care, probabil, s-ar fi ofilit la noi în ţară dacă n-ar fi câştigat la loteria vizelor în SUA. Doar că aceea a fost o generaţie umbrită de sărăcia de la noi din ţară.

În acest moment s-au schimbat destul de mult lucrurile, au apărut cluburi pepinieră în care urcă pe bicicletă sute de mini-ciclişti în fiecare an, iar din această masă de selecţie eu cred că se vede deja că performanţa medie este din ce în ce mai sus. Campionatele Balcanice sunt o competiţie de nivel mediu. Dacă acum câţiva ani ne chinuiam să ciupim câte o medalie, acum majoritatea medaliilor de aur vin la noi.

“Am avut un mini obiectiv pe care l-am realizat în acest an. Să duc o competiţie ciclistă pe Eurosport”

Obiectivul dumneavoastră ca preşedinte al Federaţiei care este?

– Am avut un mini obiectiv pe care l-am realizat în acest an. Să duc o competiţie ciclistă pe Eurosport. Şi a ajuns Turul României. Dar era un obiectiv de imagine. Dar cu imaginea poţi să îndrepţi mai mulţi fani şi să îi canalizezi către ciclism. Din punct de vedere sportiv, eu îmi doresc să reuşim să calificăm undeva spre patru ciclişti la Jocurile Olimpice de la Paris.

Am avut doi la Tokyo, acum cred că dacă se aliniază planetele, putem avea cinci. Trebuie să investim timp şi bani, mai ales. Avem şanse. Vlad Dacălu mai poate califica încă un sportiv la mountain bike, Crista Daniel se poate califica la velodrom. La şosea, cu puţin noroc din nou calificăm doi.

Despre scandalul de la Naţionalele de ciclism: “Cel mai dureros mi se pare nu că s-a întâmplat, ci că nimeni nu şi-a cerut scuze”

Spuneaţi adineauri de “capra vecinului” şi rivalităţile duse la extrem. Le-am avut în timpul Campionatelor Naţionale de şosea. Au fost incidente regretabile care nu îşi au locul în sport, în care au fost implicaţi Edi Grosu şi familia lui şi echipa Steaua. La vremea respectivă a fost un conflict dur. Cum s-a încheiat totul?

– Ştim că nu au arătat prea bine. Cel mai dureros mi se pare nu că s-a întâmplat, ci că niciunul dintre cei implicaţi nu a venit ulterior cu nişte scuze adresate comunităţii de ciclişti care i-au văzut certându-se ca la uşa cortului. Nici nu mai contează dacă eşti sau nu vinovat, dar în momentul când reţelele de socializare se umplu de manifestările tale, tu ai datoria să vii şi să spui comunităţii că îţi pare rău. Nu costă pe nimeni. Chiar dacă nu eşti tu vinovat.

Din punct de vedere legislativ, Federaţia trebuie să ia o măsură. Din păcate, legislaţia UCI (n.r Federaţia Internaţională de Ciclism) se bate cap în cap cu legislaţia sportului românesc. Noi, ca să putem interpreta această lege ar trebui să schimbăm statutul. Şi este complicat pentru că mai există un proces pe rol şi nu putem deocamdată fi înscrişi la tribunal.

Există un proces prin care este contestată procedura prin care s-au organizat alegerile de anul trecut. Până când acel proces va fi încheiat, noi nu putem fi înscrişi ca şi conducere la tribunal şi nu putem schimba nimic din structura actuală. Este un cerc vicios, stupid, dar care ţine de această “capră a vecinului”.

“Prima măsură a fost o suspendare de două luni pentru cei doi antrenori implicaţi. Relaţiile dintre noi s-au răcit”

Aţi încercat să mediaţi acest conflict?

– Prima măsură a fost o suspendare de două luni pentru cei doi antrenori implicaţi. Suspendarea nu îi priva de mare lucru. Nu există o remuneraţie, ca să spui că nu îşi primeau banii, ei, în cel mai fericit caz, nu au fost timp de două luni cu echipa naţională, unul cu juniorii, altul cu seniorii. Nu ştiu, în condiţii ideale cred că au pierdut ambii 2000 de lei. Pe ei i-a deranjat faptul că Federaţia i-a suspendat. Într-adevăr, noi ne-am grăbit puţin şi am greşit procedura.

Au venit cu o sesizare vis-a-vis de greşeala procedurală, noi a trebuit să ridicăm suspendarea după o lună, dar din acel moment, aşa cum v-am zis, nu a existat nicio părere de rău. Ba mai mult, relaţiile s-au răcit, dintre noi şi ei. Şi nu din partea noastră, pentru că am mai apelat la ei ca antrenori, ci din direcţia cealaltă.

“Dacă Edi Grosu ar fi fost la o echipă de acelaşi nivel din Franţa, probabil ar fi participat în Turul Franţei”

Este posibil ca în viitor România să dea un ciclist în Turul Franţei? Pe Edi Grosu l-am avut în Giro…

– Dacă Edi Grosu ar fi fost la o echipă de acelaşi nivel din Franţa, probabil ar fi participat în Turul Franţei. Dacă era la o echipă din Spania, ar fi participat la Vuelta. Şansa lui a fost că era la o echipă din Italia, dar şi neşansa. Depinde cum vezi problema. Din păcate, ciclismul mondial are câteva echipe, vreo 20, extrem de bogate. Comparativ cu Real Madrid, Manchester United în fotbal. Diferenţa dintre ele şi celelalte devine din ce în ce mai mare.

Dacă nu faci parte din aceste echipe, dacă nu te remarci pentru a fi selecţionat, atunci tu nu vei ajunge niciodată în Le Tour sau Giro. Avem sportivi tineri de calitate, care pot ajunge acolo. Fiind sportivi români, iar România fiind fără recunoaştere internaţională, trebuie să urce mai multe trepte. Nu pot urca o treaptă din prima.

Cristi Răileanu a încheiat pe locul doi în Turul României, în acest an. Este legitimat la Steaua Bucureşti, nici măcar nu este legitimat la o echipă Continentală, nici nu contează de unde. Deşi Turul României este foarte bine cotat în acest moment. Aduce puncte multe în clasamentul UCI. Au venit echipe tari la noi, dar recunoaşterea Occidentului faţă de Est este mai mică.

“Noi, ca să nu fim tiparul românului hapsân, ar trebui să mai organizăm un an sau doi la acest nivel Turul României”

Referitor la Turul României 2022. A fost o competiţie pe care specialiştii au considerat-o reuşită. Avem posibilitatea să îl ducem la următorul nivel?

– Teoretic, da. Până la urmă este vorba de grila de premiere. Există competiţii mai bine cotate, dar mai prost organizate ca Turul României şi poate chiar pe şosele mai proaste. Să nu credeţi că în alte ţări este lapte şi miere. Au tradiţie, au demonstrat corectitudine în organizare şi au urcat. Noi, ca să nu fim tiparul românului hapsân, ar trebui să mai organizăm un an sau doi la acest nivel, să organizăm din ce în ce mai bine şi când ne simţim siguri pe noi, abia atunci să încercăm să aplicăm pentru un nivel mai ridicat.

Din punctul meu de vedere, noi trebuie să urmăm paşii Turului Sibiului. Abia la a 10-a ediţie a primit două echipe de World Tour şi atunci cu noroc, datorită, de data asta, COVID-ului. Turul Sibiului are un avantaj. Este sub formă de stea. Toată lumea stă în acelaşi loc, nu se mută.

Sunt costurile mai mici…

– Exact. Din toate punctele de vedere. Dar eu cred că şi Turul României are capacitatea să facă nişte parteneriate cu Consilii Judeţene, cu companiile de drumuri, ca toate avizele să vină mai uşor şi costurile să nu mai fie foarte mari. Pe noi ne-a costat foarte mult…

“Pentru două ore ne-a costat 10.000 de euro Transfăgărăşanul”

Închiderea drumurilor?

– Noi ne-am permis să închidem doar Transfăgărăşanul, pentru că nu voiam să se blocheze din cauza turiştilor. Iar pentru două ore ne-a costat 10.000 de euro Transfăgărăşanul. Iar, în rest, am încercat să ocolim drumurile naţionale, tocmai că nu aveam bani să plătim aceste drumuri naţionale.

Nu există posibilitatea unor colaborări? Ca să nu fiţi nevoiţi să plătiţi anumite sume de bani?

– Ştiţi că la noi în România, teoretic, totul este posibil. Practic, totul se întâmplă foarte greu. Din păcate, românul, ca om, nu îşi asumă. Iar toate aceste entităţi de conducere nu vor să îşi asume rolul de pionier într-o direcţie de teamă ca şeful să nu le impută acest lucru.

“Este un sport extrem de sănătos pentru că nu uzează absolut deloc articulaţiile şi musculatura”

Ce trebuie să ştie un copil care vrea să se apuce de ciclism?

– Cel mai banal, dar primul, este cel mai frumos sport din lume (n.r. râde).

Aşa spun toţi de sporturile lor… 

– Este ca un virus. Am prieteni care au făcut toate sporturile, dar după 30 şi ceva de ani şi-au luat bicicletă şi nu îi mai dezlipeşti de ciclism. Faptul că poţi să faci cu prietenii acest sport şi că poţi vorbi cu ei în timp ce pedalezi, după care te poţi opri cu ei direct la o cafea pentru a bârfi din nou pe tema plimbării pe care tocmai ai făcut-o, pare să atragă ca un magnet. Asta ridică în acest moment ciclismul românesc.

Părinţi la 35-40 de ani care au descoperit frumuseţea ciclismului şi îşi îndreaptă copii spre acest sport şi îi şi susţin. În plus, este un sport extrem de sănătos pentru că nu uzează absolut deloc articulaţiile şi musculatura. Niciodată nu este dusă mişcarea până la capăt şi asta înseamnă lipsa uzurii. Toţi terapeuţii, după ce ai suferit o operaţie sau o fractură, recomandă mersul pe bicicletă. Evident, după ce te vindeci.

“Amatorii au echipamente mai bune ca profesioniştii în acest moment. Şi o declar cu mâna pe inimă”

La nivel profesionist este foarte costisitor. Dar pentru un amator care vrea să aibă echipamente decente, care ar fi bugetul?

– Eu cred că amatorii au echipamente mai bune ca profesioniştii în acest moment. Şi o declar cu mâna pe inimă.

Cum aşa?

– Amatorii îşi susţin această pasiune. Profesioniştii sunt susţinuţi de cluburi şi cluburile sunt sărace. O bicicletă decentă în acest moment şi chiar vorbesc în adevăratul sens al cuvântului, cu care poţi să mergi la competiţii de amatori nu este sub 4000 de euro. Evident, dacă vrei să o iei nouă. Dacă vrei să o cumperi de pe OLX, norocul tău cu cât o găseşti.

Nu trebuie să uităm, că pe lângă aceşti 4-5000 de euro mai apar chestii care se consumă în mod constant şi echipamentul: cu cască, ochelari, mănuşi, etc. Din punctul de vedere al echipamentelor, ciclismul este sport de uzură. Când te antrenezi trei ore, n-ai cum să nu uzezi cauciucurile, lanţul sau altele. Există acest termen de comparaţie cu ce are cel de lângă tine. Şi vrei puţin mai mult şi tot aşa.

O bicicletă profesionistă costă cât o maşină: “Dacă o iei din magazin este între 13.000 şi 15.000 de euro”

Şi aşa se duce salariul…

– Pe multe luni (râde).

O bicicletă bună pentru concursurile de amatori costă 4000 de euro. O bicicletă la cel mai înalt nivel, pe care o folosesc cei de la Ineos, Jumbo Visma cât costă?

– Teoretic, dacă o iei din magazin este între 13.000 şi 15.000 de euro. În general, aceste echipe super bogate au biciclete făcute puţin after market. Nu le lasă standard, ei tot aduc îmbunătăţiri. Iar cele de contratimp sunt deja duse spre Formula 1. Nu doar că arată. Dacă luăm una şi vrem să o folosim, nu putem, pentru că este construită pe tiparul ciclistului respectiv.

Cum a ajuns comentator: “La un moment dat Manolo a cerut să îi dea un ciclist care poate schimba câteva cuvinte”

Făcând trecerea la celălalt job al dumneavoastră, cel de comentator sportiv la Eurosport. Cum v-aţi apucat?

– Începuturile au fost în urmă cu 12 ani. Făceam sport, încercasem să îmi întind antenele, să găsesc o breşă ca să ajung la Eurosport. Însă nu găsisem pe nimeni să mă sfătuiască. La un moment dat Manolo (n.r. Emanuel Terzian) a cerut să îi dea un ciclist care poate schimba câteva cuvinte şi care poate pronunţa corect câteva nume de ciclişti pentru a-l invita la un comentariu. Conducerea de atunci m-a trimis pe mine.

Manolo n-a zis nimic, ne-am rămas bun şi asta a fost. La o lună a venit o invitaţie la un alt concurs. Puţin diferit de primul. Din nou n-a zis nimic. Am mai fost invitat o dată după încă o lună, după care a spus: “Tu chiar ştii ciclist!”. M-a dus de mână la şeful Eurosport de atunci, care mi-a propus un contract. Pe care l-aş fi acceptat şi fără să mi-l propună. Nu conta.

“Mi se pare job-ul perfect. Primeşti bani pe ceva ce ai face oricum acasă, uitându-te la televizor”

Adică aţi fi comentat şi gratis…

– Mi se pare job-ul perfect. Primeşti bani pe ceva ce ai face oricum acasă, uitându-te la televizor.

Care este ciclistul dumneavoastră preferat?

– Este complicat. Ciclismul are mai multe discipline şi de asta nu are cum să îţi placă unul singur. De exemplu, la velodrom mi-a plăcut foarte mult Florian Rousseau, în anii 90 spre 2000. Tot în acea perioadă mi-a plăcut foarte mult de Lance Armstrong. Nu atât performanțele lui, pentru că în perioada în care el concura și câștiga eu îmi doream să îl bată Jan Ullrich. Dar mi se pare că Armstrong și povestea lui din spate a reușit să îndrepte spre ciclism sponsori mari: Yahoo, Trek, Nike, branduri care nu ar fi venit. Hai să îl blamăm pe Armstrong pentru proceduri, dar să îi dăm credit pentru ceea ce a făcut el la nivel de imagine pentru ciclismul mondial.

“În Turul Franţei toată lumea merge acolo cu rezervorul plin, cu atenția la detalii dusă la extrem, este imposibil să nu iasă spectacol”

Și în ziua de azi?

– În ziua de azi îmi place foarte mult Pogacar (n.r. Tadej Pogacar), îmi place foarte mult de Remco Evenepoel și extrem de mult de Mathieu van der Poel. Mi se par cicliști care gândesc foarte mult în cursă, dar sunt și foarte spectaculoși. Se lasă duși câteodată de acest feeling de cal pur-sânge. Mi se pare că gândesc cursa și, în același timp, sunt și foarte spectaculoși.

Competiția care vă place cel mai mult?

– Turul Franței. Poate ca traseu este mai puțin spectaculoasă ca în Italia și Spania, este cel mai mare concurs din lume după Jocurile Olimpice. Așa o spun audiențele. Mi se pare că toată lumea merge acolo cu rezervorul plin, cu atenția la detalii dusă la extrem, este imposibil să nu iasă spectacol. Ca și concurs de o zi, îmi place foarte mult Turul Flandrei. Au fost multe competiții superbe în acest an tocmai datorită acestui nou val de tineri care nu au răbdare.

“Ştiu foarte mulți cicliști amatori datorită transmisiunilor de pe Eurosport și vreau să spun că am un prieten a cărui fetiță s-a născut, de fapt, a fost concepută pe vocea mea” 😂

Unul care vă place la comentariu și unul care nu vă place?

– Nu îmi plac rezumatele pentru că trebuie să reciți după un script. Nu mai simți nimic pentru acel concurs, nu îl trăiești, știi deja deznodământul. Și îmi plăcea foarte mult comentariul în trei cu Jean (n.r. Andrei Comșa) și Manolo (n.r. Emanuel Terzian) pentru că aveai timp și de povești, și de glume, și de tot. Fiecare era pe felia lui, Manolo pe geografie, istorie, culinar, Jean băga bățul prin gard, iar eu eram pe partea tehnico-tactică. Fiecare era foarte bine delimitat. Acum, probabil din cauza unor probleme financiare, Eurosport nu își mai permite să plătească trei comentatori pentru o singură competiție, cel mult doi.

Sunteți în fenomen de mult timp. Știți cazuri de cicliști care s-au apucat datorită competițiilor?

– Sunt convins că s-a întâmplat, dar nu am exemple foarte clare. Pot spune că știu foarte mulți cicliști amatori datorită transmisiunilor de pe Eurosport și vreau să spun că am un prieten a cărui fetiță s-a născut, de fapt, a fost concepută pe vocea mea (râde).

• 44 de ani are Alex Ciocan
• 15.000 de euro costă o bicicletă pentru profesionişti