Dacă FCSB se revendică drept „moștenitoarea” și continuatoarea de drept a Stelei, „magicul” rezultat cumulat al celor două manșe cu danezii de la Silkeborg reprezintă umilința maximă din istoria celui mai galonat club din România. Antrenorul Dică e bun de masacrat de uitare, după ce s-a făcut de râs, simetric, 0-5 și 0-5. Adică 0-10 într-o săptămână… Întrebarea este, parafrazând o reclamă apusă, „da’ Palatu’, unde-i Palatu’?”, adică adevărata bancă tehnică, de unde vine Apocalipsa, prin telefonul fără fir…
Nicolae Dică a pierdut, în două rânduri, cu același scor, în fața unei echipe care și-a scris singura filă a palmaresului european de 24 de ani, în două seri simetrice: 5-0 și 5-0 cu o fostă campioană a Europei! Și de parcă dezastrul nu era de ajuns de bine „filmat” de spectatorii care au plătit chiar și 750 de lei pentru un bilet – după afirmațiile comentatorilor – antrenorul zdrobit și-a regăsit cadența „vitezistă” la final de meci, uitând să-i întindă mâna celui care l-a readus cu picioarele pe pământ.
Faptul că Dică nu l-a onorat pe Kent Nielsen este un motiv de jenă doar pentru noi, privitorii. Creștetul umbrei lui cădea între noi și parcă ne feream de atâta lipsă de educație. Dar, pentru Dică și pentru restul trupei de șoc, de la patron la robot, este imaginea superiorității, a grandomaniei cu care acești oameni tratează alți oameni și competiții sportive. I-am văzut pe toți găsind scuze după prima manșă, când pe „carpeta” din Danemarca, „rezervștii” au fost luați cu măturica.
În retur, istoria s-a repetat, deși în scenă au intrat, de data asta, clovnii ninja. N-a mai fost cazul să dea nimeni vina pe Miculescu, precum în prima partidă, dar am văzut o sumă de vedete apatice, în frunte cu Tavi Popescu și cu Târnovanu, care a primit gol din corner. Altfel spus, iată imaginea unui grup de tineri pierduți, timorați și vârâți în depresie de un regizor care se pricepe de minune să-și ucidă opera!
În „Kill Bill”, eroul negativ al lui Tarantino moare eroic. În „Kill Dică”, volumele 1 și 2, lamentările și reproșurile au luat locul propriei neputințe. „Sunt momente în care nu-ți iese. Nu este normal să ne jigniți”, a sunat vocea paloșată de orgolii a pitacului, a cărui căruță de goluri a lăsat șănțulețe adânci și lungi, pe „Arena Națională”.
Nu mai miră pe nimeni nici că antrenorului nici nu-i trece prin cap viforul demisiei. Altfel n-ar mai fi fost el, oglinda oglinzilor tupeului pus pe tapet, cu nonșalanță.
Aceasta este încă o dovadă a mentalității găunoase induse de sus, de prea sus, în condițiile în care, cel puțin din punct de vedere profesional și moral, antrenorul Dică a murit. L-a făcut marț un 0-10.
Am mai vorbit despre cauzele declinului FCSB și după meciul tur cu danezii, astfel că nu e cazul să ne repetăm, deși, dacă unora le place să meargă în concediu la Baden Baden, iar alții sunt fanii hit-ului „New York, New York”, săptămâna de 0-5, 0-5 este prilejul cel mai tentant.
„Silkelona”, cum am aflat că-și alintă echipa suporterii nordici, grație felului în care jucătorii lui Kent Nielsen ies cu mingea la picior din propriul careu, a arătat ce înseamnă să înveți carte, nu să fugi după himere și să te sprijini de justificări.
Cu siguranță, acum pot fi invocate absențele lui Coman, Dawa, Radunovic, etc. Se poate vorbi și despre execuția cu final controversat marca Miculescu, dar de aici până la a fi incapabil să marchezi măcar un gol, într-o „dublă” cu o echipă de pluton, e cale lungă. Deși, să fim drepți, s-a lăsat și cu gol, cu stadionul gol…
Probabil că la Bojdeuca lui Gigi se coc, iarăși, la foc molcom, proaspete și parfumate brașoave pentru un viitor luminos. În mod firesc, pentru că unii nu învață niciodată din propriile umilințe, doctrina va rămâne aceeași, iar parola, cu sau fără fir, „Stejar, extremă urgență!”.
Dacă cumva suntem sau nu marionetele propriilor noastre opere, încă mai rămâne de văzut. Da’ Palatu, unde-i Palatu’?…