OPINIE. Ordonanţa 3, văzută prin ochii trişti ai bătrânilor. “Oamenii care ne-au crescut, între „Auschwitz” și „Patul lui Procust”

„Dragi români”… Așa începe fiecare ORDONANȚĂ. Milităria dată jos din pod are tandrețea sa, poate inspirată de declicul acelor imagini televizate, cu Coronavirusul, înflorind ca un bujor, peste cosciugul crescător și descrescător al Omenirii. Aflăm că persoanelor în etate (n-o să le spun niciodată „bătrâni”, pentru că „pensionari” sunt doar cei care nu luptă pentru familia lor, numită și „România”) le-a fost restricționat timpul aerisirii. Una dintre motivațiile acelui interval bizar, 11-13 (oare de ce nu 9-11 sau 13-15…) este îngrijirea unui minor.

Un copil rămâne tardiv dacă-l respecți doar două ore. Rămâne viitorul purtător de virus al dezumanizării. Un „bătrân” poate deveni și el purtătorul aceluiași virus, dacă îl obligi să se dezoblige. Mama mea, spre exemplu, are grijă de o bună prietenă, bolnavă de cancer și aflată sub tratament. O țin pe mama în lesă, ca să nu iasă din colivie, pentru a-i duce mâncare doamnei „U”, plus pisicii domniei sale. Știu, par inuman. „Auschwitz!” îmi aud timpanele și pe undeva mă privesc plimbându-mă în cerc, într-o închisoare deloc metafizică, dar cinică până-n bocancii sloioși de infern. Degeaba le spui unora că, la ora la care scriu acest editorial, numărul morților a ajuns la 13…

Ordonanţa 3, văzută prin ochii trişti ai bătrânilor: “Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm!”

Cum spuneam, un copil nu poate fi crescut, crescându-se în două ore. Sunt „mamai” și „tatai” care îndeplinesc munca părinților copiilor, în timp ce mama și tata muncesc de le sar ochii metaforei din buzunarele restrictive. Nici mamaia și nici tataia nu au măști și mănuși, pentru că, vorba unei doamne vânzătoare de la un megalomarket din Drumul Taberei, „nu ni s-au distribuit niciodată”. Dar mamaia și tataia nu sunt „virusați” decât de dragul familiei. Ei pot muri oricând, dar nu atunci când Dumnezeu le-a așezat în palme zodia redevenirii lor, adicătelea, prin prunci.

Cu siguranță, măsurile de precauție din ordonanţa militară 3 sunt imperioase. Deloc, imperiale… La fel cum ar fi și capacitatea autorităților, de a se face înțelese. În ciuda megafoanelor care ne anunță, pe străzile gloduroase și pustii, care îmi amintesc de momentul „Cernobîl”, că moartea bate dizgrațios la ușă, socrul meu vrea să cumpere brânză, de la un supermarket, la ora 19.00. Sau pe aproape. Ana încearcă să-l calmeze. Nu izbutește.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

Domnul Arafat ne-a anunțat că s-au distribuit măști și combinezoane. Aș vrea să cred. Vecinilor mei le trebuie pâine. Printre altele. Mulți dintre dânșii nu au copii sau nepoți. Nu au nici măcar bani pentru spirtul cu care s-ar putea dezinfecta o clanță, pe care atins-o unul dintre „predicatorii” religioși care s-au găsit, taman acum, să-și facă un soi soios de „campanie electorală” și ne bat la uși, cu tot soiul de pliante stupide.

Într-un interval prestabilit, acești oameni CARE NE-AU CRESCUT sunt puși în situația în care s-ar afla un prizonier, fie el de război sau dintr-un lagăr de concentrare. „A interzice” nu este un act atât de… democratic, precum am crede. Uneori, poți condamna la moarte un om, necondamnându-l. Creezi o psihoză, care cu greu va mai putea fi înlocuită cu grația trăirii.

Regizorul și doctoria reprogramată

Evident, măsurile de securitate sunt obligatorii. Însă nu criza este problema, ci atitudinea. Tatăl meu, regizorul Constantin Dicu, mi-a amintit de romanul „Patul lui Procust”, scris de Camil Petrescu, imediat după ce scăpase din prizonieratul unguresc, în timpul Primului Război Mondial. „Este un regim fascist! Dacă un om în vârstă are programare la medic, la o altă oră, ce face?” , mă întreabă tata. Îi răspund că se poate reprograma, online. Îmi primesc înjurătura de rigoare, cazonă de altfel, iar apoi mi se explică faptul că nu toți oamenii în etate se pricep atât de bine la „online”.

Dacă socrul meu vrea brânză la ora X, de ce să nu vrea și tata, dreptatea lui? Dar, pe de altă parte și statul are dreptatea sa. Chiar dacă ne trimite în „Patul lui Procust”, unde doar măsurile contau sau mai exact, erau ajustate.

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

„Mai bine nu vă vedeți părinții 14 zile, o lună, două”, aud la TV. Revolta țipă șampanizat din coliva sufletului meu. „Și dacă…?.”, ar fi întrebarea. Colegul meu „V” încearcă să mă liniștească:„ Crezi că eu nu am aceleași probleme, apropo de depărtarea asta?….”

Dincolo de cei care ne-au dat viață și dincolo de Ordonanțele care respiră în Patul lui Procust, istoria le dă dreptate celor vii. Și aici, cei care guvernează criza au, pe undeva, „rezon-ul” lor. Știți, e ca și când i-ai spune unui copil să nu se apropie de „flaconul” cu bomboane. Ești convins că o va face, dar măcar încerci să te asiguri că ți-ai făcut datoria… Și că „guguful” va simți o umbră de teamă, când se va apropia de jeleul vesel… Aici apare problema. Frica, inducerea unui sentiment cazon în sufletul unor oameni nevinovați. Mersul în cerc, „reeducarea”, Auschwitz-ul, toate devin UN interior, nu UN impus.

„Patul lui Procust”, însă, devine o mascaradă, în momentul în care impunerile impuse impunător sunt luate „la mișto” de somnambulii care n-au teamă nici de chin, nici de moarte, nici de Dumnezeu, nici de lege, nici măcar de ei înșiși. Iată o poveste care vă va înmărmuri…

Prostul Hip-hop, pe care nici girofarul lui Dumnezeu nu-l Luminează

De la geamul balconului unui apartament de la etajul 6, dintr-un bloc răsăritean, priveam noaptea, în licărul unei țigări care, până la urmă, mi-a înfiorat nesomnul. Dedesubt, străzile erau pustii și înjunghiate de ploaie. În zare, undeva în dreapta, se vedea turla unei biserici. Dar lumina apărea din altă parte… Deloc mistică. O mașină de poliție își clătina rolul de gardian al vieții, asumat măcar în Stare de Urgență. Vehiculul călca bacovian de monoton… În urma „organului”, răsăreau revelația morții și relevația inutilului.

Din abatajele blocului vecin, a izvorât, nestins, un ins cu aere tip „Hip-hop”, cu gluga din dotare pregătită să tremure, probabil, sub celebrul bass „dușmanii mor, că ne descurcăm mai bine…”. Omul, pardon, „băiețașul” nu părea plouat – deși repet – afară turna cu găleata, ci a ieșit din anonimat cu un aer rebel și cu ceafa portocalie. Avea el ceva important de făcut, la ora 2.20… Călca preventiv, până când a observat cum lumina girofarului s-a îndepărtat lent, către dreapta, iar după ce s-a „prins” că „gaborii” au luat distanță, orange-ul (care s-a dovedit a fi o căptușeală) a devenit, brusc, kaki. Asta, pentru că personajul nocturn și-a urcat pe creștet podoaba de fâș. Apoi, și-a plantat mâinile în buzunare, și-a îndoit, corespunzător, coloana vertebrală și a luat-o la trap pe o alee care duce spre liceul „Eugen Lovinescu”.

La un moment dat, a dispărut de sub girofarul privirii mele, dar chiar și atunci, până la etajul 6 s-a auzit „pamfletul” său, comis la adresa „autorităților”, printr-un scrâșnet, pe care, din delicatețe, nu vi-l descriu…

Ordonanțele 2 și 3 militare, revocate în dosul țevii de eșapament

Experiența de „copoi jurnalist” și mai ales rațiunea mă îndeamnă să cred că „românul” în cauză n-avea nicio treabă importantă, la ceasul acela târziu. Și aș putea paria că n-avea nici „țidula” care i-ar fi îngăduit să se perinde prin București, orașul în care mulți posibili infestați se gândesc cum să sfideze, noaptea, Ordinele Militare, în Situații de Urgență. Foarte probabil, el vroia să demonstreze (și lui dar mai ales nouă) cât este de „smardoi”, cum îl doare „în bască” (să păstrăm „filosofia” Hip-hop) de doctrina morții invizibile și cum încalcă orice autoritate.

Acest individ nu era un pensionar, îngrădit în intervalul 11-13. Era un tânăr care, potrivit legii, era firesc să stea cuminte nopțile, dacă nu cumva ar fi fost vreun ofițer de poliție sau cine știe ce… altceva, că n-avea mutră de jurnalist și nici alură de „Secu”. Altfel, înțelegeam…

Mi-a fost jenă să telefonez autorităților, pentru a povesti cât de amarnic și de „cool” este „remixul” stării de „sictir” manifestat de unii, față de om și față de umanitate, pe sub stropii unei insolențe ce s-a educat în timp. Dar, vorba aceea, să te mai pună melancoliile să fumezi noaptea, prin cerul balconului, între girofarul lui Dumnezeu și agerimea mișelului… Mereu, acesta din urmă se nimerește cu un pas în fața bunului simț, pe care îl provoacă nonșalant, cu rictus imberb și mai ales penal, în dosul unei țevi de eșapament…

Un asemenea ins este, întotdeauna, un „Vip”, pentru că el exprimă o stare de spirit perpetuată, indiferent de forma corpului pe care o îmbracă. El este VIRUSUL. Și nu avem pic de antidot. El reprezintă problema, nu pensionarul pus în lesă.

Negativismul lui Nae Ionescu și solemnitatea impertinentului

Filosoful Nae Ionescu a trăit cu mult înaintea timpurilor noastre și inspirat a fost… Și ca orice pesimist care găsește de cuviință să-și rezolve problemele metafizice printr-un punct de vedere teoretic, iar dacă nu-l găsește pe acesta, fabrică o soluție practică, Nae Ionescu nu prea le dădea șanse multor semeni de-ai noștri să tindă către ideea de „rațional”. „Eu nu zic că pozitivismul n-are dreptate. Dimpotrivă, cred că are multă dreptate, cu o singură condiție: să se și poată…”, a spus profesorul universitar.

Sigur, dacă am privi lucrurile, forțând o prezumție de romantism în situația de față, aș putea susține – ca avocat al Diavolului – că… probabilul tânăr o fi avut parte de o… probabilă criză amoroasă, ori de una de personalitate. La fel de probabilă. Poate că aș tinde să evaluez comoditatea unui act isteric și nu a unei obișnuințe care s-a virusat cu impertinența, cu penuria de educație și îndrăznesc să afirm, cu lipsa de caracter…

Poate că respectivul ins, care mi-a șubrezit noaptea, este un anonim. Ori poate că era… un spion, pe care l-am „dibuit” în plină acțiune, plecând „en feu” sau mai exact l-am surprins la finalul unei misiuni de tipul „James Bond”. Dar, să fim serioși, până și gluma are o limită…

Indiferent de identitatea personajului, cu siguranță, acesta nu pare un cetățean al Planetei. Ar trebui, cumva, să existe o legătură necesară între aceste două lumi, a realității și a conștiinței… Așa cum ar trebui să existe o legătură și între socrul meu și tatăl meu, apropo de sistemul social pe care, teoretic, îl aprobă, dar, la un moment dat se trezesc ca fiind vrășmașii lui.

Există, totuși, un alt viciu, decât acelea deja „brevetate”. Cel al impertinenței sociale. Dar, vorba lui Raed Arafat, „alcoolul vindecă”…

„Poezia socială” e un teatru prost

De curând, am „petrecut” Ziua Internațională a Poeziei. Nici nu se putea găsi un moment mai rău și asta înseamnă că există, undeva, un plan bine ticluit pentru ca o entitate invizibilă să ne ia „la mișto”. Asta, ca să păstrăm ritmul de „Hip-hop”,  dar numai în intervalul 11-13…

Catastrofa a devenit o realitate sensibilă. Cosmosul s-a supărat și noi, românii, nu găsim măști și nici mănuși, cu care să-l tratăm măcar cu smerenia supusului, că la noblețea gentilomului pare imposibil de ajuns. Cumva, ca „bătrânul” la „Alimentara” sau ca mesajul social, la… om.

Tipul pe care l-am privit de la etaj, în tot dezastrul său de subsol în materie de actor al unui videoclip real, este rezultatul „poeziei de stradă”. Al decăderii sociale… El nu este un caz singular, vă garantez. Ieșiți noaptea, la ferestre și priviți, fără bilet, Teatrul Morții! Până și mama, o ființă cerebrală, nu ca mine, poet boem, îmi spune, cu ochii fulgerând:„ Da, mă simt ca și când aș fi la Auschwitz!”

Omul cu motanul și ghena

Și da, mi-am mai aprins o țigară și acum. De data asta, din același bloc, a ieșit un om în vârstă. Îl cunosc, are un motan pe care, în general, îl lasă să umble liber, pe străzi. Am cam vrut să-l bat, dar m-am gândit că dacă-mi fabric un cazier mișto, chiar pe timp de criză, ajung undeva de unde nu-mi pot ajuta mama, ca să nu iasă din casă în intervalul 11-13. Acum, cetățeanul i-a ordonat motanului:„ Hai la plimbare…” . Și au intrat, împreună, în ghena blocului, probabil ca să se… igienizeze.

Degeaba suntem convinși că SUS ne ridică Dumnezeu, liftierul suprem, când Infernul dispare și revine, premeditat și contagios, în blocul pipăibil cu insomnia. Și cu „Patul lui Procust”. Nu poți, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm…

La Auschwitz, girofarele lumii s-au aprins…