Propaganda rusească merge la psiholog: „Prin manevrele comuniste, Vladimir Putin a sădit în mintea rușilor un sentiment mesianic!”

Dictatorii, așa cum este cazul lui Vladimir Putin, suscită interes, dar atitudinea lor nu poate fi comentată decât în contextul mentalului general al poporului și mai ales al istoriei, fapt remarcat de psihologul Andrei Popescu.

„Prin manevrele de strateg comunist, liderul de la Kremlin a reușit să sădească în mintea comună a rușilor același sentiment mesianic cu care erau investiți țarii”, a declarat, în exclusivitate pentru FANATIK, Andrei Popescu.

Psihologul Andrei Popescu: „Precum Lenin și Stalin, Putin este credibil prin putere, ca definiție a identității neamului”

Potrivit lui Andrei Popescu, „rezultatele recentului sondaj al Institutului Levada, potrivit căruia popularitatea lui Putin a crescut cu 12% în luna martie, durată care coincide cu „operațiunea specială” din Ucraina,  este un bun indicator al faptului că rușii se mulțumesc cu câtă informație li se livrează, dacă persoana care le-o livrează le este credibilă”.

„Ori Putin, ca și Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov au fost credibili, la vremea lor, prin putere, ca definiție a identității neamului și prin susținerea bisericească ortodoxă, obligatoriu de rit rusesc”, a punctat psihologul.

Digi24.ro

Cum va arăta M5, superiahtul miliardarilor care se transformă în submarin. Va avea un heliport, un balon cu aer cald și un cinematograf

Pentru a lămuri, însă, contextul istoric din zilele noastre și a înțelege impactul psihologic creat de Vladimir Putin și de propaganda sa, este necesar un amplu recurs la istorie.

Biserica rusă, factor esențial de-a lungul istoriei

Inevitabil, atunci când se discută despre un dictator, mai ales din spațiul ex-sovietic, așadar dintr-o zonă apropiată țării noastre, românii sunt tentați să compare respectiva figură cu aceea a lui Nicolae Ceaușescu. Discuția este, însă, incomparabil mai amplă și, așa cum a remarcat psihologul Andrei Popescu, ea pleacă de la civilizație și de la religie. Așadar, totul pornește de la caracteristicile poporului rus și de la rădăcinile sale istorice.

„Este nevoie să cunoaștem multă istorie, pentru a face inferențe în acest subiect. O bună bucată de vreme, istorici, filosofi și scriitori ruși au considerat că ortodoxia estică este direct descendentă din dogma Imperiului Roman de Răsărit, adică din ramura bizantină a dreptei credințe (vezi schisma din 1054). Dreapta credință a fost și temeiul pe care s-au clădit primele forme de statalitate ale viitoarei Rusii (via Rusia Kieveană, formațiunea statală mamă, atât a Belarusului, cât și a Rusiei propriu-zise, de mai târziu), în care biserica ortodoxă era unul dintre pilonii organizării sociale centralizate”, a declarat profesorul Andrei Popescu.

Interlocutorul nostru a precizat că fiecare dintre formațiunile care se închegau, pe timpuri, în formate cu caracter național, se aflau sub influența uneia sau alteia dintre „aripile” bisericii.

Digisport.ro

Cum a reacționat Ilie Dumitrescu după ce a aflat cine l-a umplut de sânge pe Mihai Stoica

„Așa se explică faptul că, astăzi, partea de vest a Ucrainei este dedicată catolicismului, iar partea de est este supusă Bisericii Ortodoxe. De menționat că, oficial, Biserica Ortodoxă ucraineană se consideră autocefală și independentă față de Moscova. Această ruptură s-a petrecut concomitent cu proclamarea independenței, de după destrămarea URSS, în 1991”, a continuat psihologul.

Potrivit lui Andrei Popescu „această scurtă poveste este extrem de ilustrativă, pentru a înțelege acum modul în care este dominată rețeaua de convingeri și de credințe care au construit mentalul colectiv al rușilor. De-a lungul timpului și a succesiunii de dinastii ale conducerii Imperiului rusesc de până în 1917, Rusia a fost unul dintre cele mai „imperialiste” state din istoria modernă a omenirii”.

Credința și spiritul de cuceritor, fundamentele statului rus

Într-adevăr, așa cum remarca și intervievatul nostru, de la un război la altul, de la o cucerire la alta, Imperiul Rus s-a extins în Asia și, paradoxal, până în America de Nord, Alaska fiind o provincie rusă, cumpărată de guvernul american în 1867.

„Rusia mai deținea teritorii în vestul actualelor State Unite, până în California. Exploratorii ruși au trecut strâmtoarea Bering, în secolele XVIII și XIX, în căutare de resurse, stabilind multiple așezări. Unele dintre ele mai pot fi identificate și azi, după numărul mare de biserici rusești, inconfundabile. Așa au procedat cam în toată Asia Siberiană. Ba chiar au rechiziționat de la Imperiul Japonez și două arhipelaguri de insule, unul fiind ansamblul insulelor Kurile, în contencios internațional astăzi, chiar dacă Rusia nu a încheiat un tratat de pace cu Japonia după Cel de-Al Doilea Război Mondial”, a rememorat psihologul Andrei Popescu.

În concluzie, din acest punct de vedere, ideea de dreaptă credință ortodoxă asociată spiritului de cuceritor de noi teritorii au fost originile gemene de la care s-a fondat statul rus, încă din secolul XIX.

Intervievatul FANATIK a explicat pe larg acest fenomen: „Aventura războinică a lui Napoleon din Rusia, din 1812, înfrângerea acestuia prin alianțe militare și alungarea din Europa au fost privite ca dovezi ale puterii neobișnuite și temeinice ale Imperiului Rus. Concurența, în Sud și Marea Neagră, cu Imperiul Otoman a declanșat cu o frecvență record războaiele  ruso – turce, până la prăbușirea definitvă a puternicului imperiu, cândva stăpânitor al Orientului Mijlociu”.

Winston Churchill a prevăzut tăvălugul comunist

Povestea continuă și, fără a reaminti evenimentele istorice, nu putem înțelege realitatea zilelor noastre. „Secolul XX a fost marcat de invazia lui Hitler în Rusia. Alt eșec. Aliații Rusiei, Anglia și Statele Unite au avut un comportament corect față de Rusia bolșevică, pe toată durata războiului. Numai că, începând cu 1944, înaintarea trupelor rusești dinspre est a presupus și „eliberarea” mai multor teritorii aflate în sfera de influență germană, începând cu țările baltice, acțiune de recuperare teritorială tipic rusească”, a explicat partenerul nostru de dialog.

Acesta a amintit faptul că Winston Churchill a fost singurul lider politic care a intuit că aceste acțiuni militare sunt pur politice și că vor servi la instalarea de guvernări favorabile însămânțării unor regimuri comuniste. Totuși, premierul britanic nu a avut câștig de cauză în fața aliaților americani și francezi. Conferințele și tratativele premergătoare păcii au legitimat extinderea Rusiei în tot estul Europei.

„Din ghearele Rusiei au scăpat Austria și Finlanda. Pentru a-și mări influența, Rusia, versată îndelung în diplomație înșelătoare, a propus în recent înființata ONU (1945) alte două state-satelit, Ucraina și Belarusul de astăzi. Mare putere învingătoare în auto-proclamatul Mare război de apărare a Patriei, Rusia lui Stalin a încorsetat atât de strâns țările ocupate, încât acestea au devenit, în fapt, un fel de republici ale URSS, dominate prin CAER și Pactul de la Varșovia”, a declarat Andrei Popescu.

Psihologul este de părere că statutul de vasalitate al acestor țări a fost contestat în mai multe rânduri, represiunea fiind de fiecare dată sângeroasă din partea rușilor.

Andrei Popescu consideră că evenimentele din Berlinul de Est, Budapesta, Varșovia și Praga sunt expresii ale încercărilor unor state mici, dar cu conștiință identitară puternică, de a contesta încercările de asimilare politică ale rușilor. Ucraina procedează acum în același mod. Încercările de a se „desateliza” ale „democrațiilor populare” au generat cândva o replică rusească cunoscută drept „doctrina Brejnev”, un cadru de algoritmi politici privind drepturile statelor neo-comuniste, în relație cu URSS.

„În tot acest timp, în ochiul furtunii, la Moscova s-au încercat mai multe mișcări de disidență în raport cu politica PCUS (n.r Partidul Comunist al URSS). Pasternak a scris „Doctor Jivago”, roman premiat internațional; Andrei Sakharov, fizician nuclear, a fost premiat cu Nobel, în ciuda protestelor CC al PCUS; Alexander Soljenitsin a publicat „Arhipelagul Gulag”, un fel de proces verbal referitor la mașinăria de represiune a URSS-ului lui Stalin”, a amintit interlocutorul nostru.

Populația, timorată psihic de voința imperială

Psihologul susține că în URSS (Rusia) au existat forme de disidență, dar acestea au fost stârpite rapid de un stat represiv, condus de o mână militară și de organisme de control și de represiune, conduse, mai mult sau mai puțin, de partid.

Andrei Popescu a continuat: „Din punct de vedere psihologic, încă de pe vremea războaielor napoleoniene (vezi Marchizul de Custine, „Scrisori din Rusia”), populația Rusiei era supusă deplin față de voința imperială, legitimată de Biserică. Deci, „plastilina” exista. Revoluția bolșevică și războiul civil au venit la fix pentru schimbarea de identitate colectivă, de la națiune imperială la stat al muncitorilor și al țăranilor”.

„Schimbarea instituțiilor dominante social a fost posibilă și credibilă pentru majoritatea rușilor. Motivul a fost dat de faptul că inconștientul lor colectiv nu trebuia reconstruit, ci doar repopulat cu noi figuri și instituții. Această „operație” i-a reușit perfect lui Lenin. Ohrana țaristă, instituție proeminentă prin calitatea de instrument al fricii, a fost înlocuită cu Ceka, o creație a lui Felix Dzerjinski, un artistocrat polonez, convertit la comunism. Frica a fost instrumentul dominant și pe vremea Ohranei, și s-a menținut de-a lungul anilor următori Marii Revoluții din Octombrie”, a precizat psihologul.

În schimb, potrivit intervievatului nostru, diferența dintre Ohrană și Ceka a fost imensă din punct de vedere calitativ. Poliția secretă a țarului era populată de elemente cu pregătire juridică, lucra cu instrumente legale și subordona organismele civile.

„Ceka a trebuit să fie repopulată cu alt tip de cadre, fidele bolșevicilor. Și cum altfel puteai exprima fidelitatea decât prin excese de forță și abuzuri? Cadrele erau recrutate din rândul unei mase de „lumpeni”, din straturile marginale ale societății ruse, preponderent rurale. Din punct de vedere politic, au fost încurajate excese și brutalități care nu aveau nimic de-a face cu justiția sau cu principiile dreptului. Că doar era revoluție, nu-i așa?”, a zâmbit amar psihologul.

KGB, GRU și „suratele” lor și-au găsit corespondente în Europa de Est

Andrei Popescu a explicat că „bolșevicii s-au impus cu forța, prin aceste instrumente (a se citi toate acronimele, în ordine, GPU, NKVD, NKGB, SMERȘ, KGB, FSB, FSO, GRU), toate create cu scopul controlului absolut al populației și al activităților acesteia. Și pentru că URSS nu era limitată, ca putere, la propriul teritoriu, toate țările socialiste satelitare au dezvoltat instituții similare, care lucrau sub coordonarea Moscovei”.

Așadar, același control exercitat asupra populației URSS era destinat și membrelor „lagărului socialist”. Însă, din acest punct de vedere, eroarea de strategie a rușilor a fost evidentă. Inconștientul colectiv al țărilor supuse postbelic nu coincidea cu acela al „supușilor” ruși. Strategia fricii, adoptată de Securitatea românească, nu a funcționat identic, deoarece cultura socială a acestor țări era complet diferită de cea a rușilor.

„Mai bine zis, a funcționat o vreme, după care a acționat în sens contrar, centrifug, și a condus la marile mișcări de la sfârșitul deceniului nouă al secolului trecut. Din Polonia până în Bulgaria, din Letonia până în Georgia, regimurile unilateral aservite Moscovei s-au lepădat de Satana. Chiar măreața URSS s-a prăbușit în ea însăși, autodizolvându-se sub mâna inspirată a lui Gorbaciov. Imperiul ruso-sovietic  a suferit mari pierderi teritoriale în Europa de Est. Tratatul de la Varșovia s-a desființat din lipsă de clienți, CAER-ul a dat faliment, iar economia Rusiei a luat-o la vale”, a precizat psihologul.

Mergând, în continuare, pe palierul istoric, Andrei Popescu a menționat că „tot ceea ce s-a numit, după ideile „instituției Winston Churchill”, „ Războiul rece”, adică totalitatea formelor în care Occidentul și lagărul socialist se hărțuiau reciproc, a fost câștigat de Occident și pierdut de ruși. Această înfrângere a fost resimțită de conducerea rusească precum o lovitură în orgoliul unei mari puteri. Fără să modifice nimic în politica internă, conducătorii ruși au restructurat politica externă, pentru că numai de atât li s-a părut că era nevoie”.

Obiectiv: Impunerea fricii față de statutul de mare putere

Însă, Popescu susține că mijloacele au rămas aceleași. Propaganda, furtul de tehnologie, minciuna și dezinformarea, amenințarea și șantajul, manipularea prin intemediul terților, crearea de perdele de fum au rămas neschimbate, ca pe vremea Războiului Rece: „Obiectivul era impunerea fricii față de statutul lor de mare putere. Ceea ce nu mai era cazul. Lumea se „descentralizase”. Apăreau noi puteri, vezi China sau Uniunea Europeană”.

În această perioadă, sistemul relațiilor internaționale a devenit poli-centric, multi-polar. Rusia nu se mai putea revendica de la perioada de glorie a URSS. Criza sistemului politic rusesc era iminentă. El trebuia reformat. Iar reforma nu a început cu schimbarea obiectivelor, ci în conformitate cu politica partidului comunist, cu schimbarea cadrelor.

„Au fost promovați în structurile civile de putere lucrători din sistemele de represiune. Precedentul se numea Iuri Andropov, fost șef al KGB, fidel al metodelor dure, validat drept „pacificator” al revoltei de la Budapesta, din 1956. După episodul Gorbaciov și reformele alcoolicului Boris Elțin, a apărut o nouă stea a politicii rusești – Vladimir Putin, ofițer KGB de contrainformații. El a fost promovat de Bors Elțin ca șef al KGB și, ulterior, ca succesor al său la președinția Federației Ruse”, a explicat Andrei Popescu.

Vladimir Putin și patriarhul Kiril, „noul Rasputin”

Putin a dat lovitura, din punct de vedere psihologic, așa cum a remarcat și interlocutorul nostru: „Bun cunoscător al metodelor de control al maselor, și conștient că este simplu să menții ordinea prin diversiuni, deoarece poporul are reflexele de supunere deja condiționate, Putin a monopolizat puterea relativ repede, raportat la scala istoriei, și a izbutit să-și construiască rapid propria reputație de autocrat. Consolidarea puterii a devenit sinonimă cu crearea unei rețele de influență, prin comercializarea de resurse publice în interes privat, total subordonate intereselor proprii”.

„Odată atins acest stadiu al puterii, Vladimir Putin a trecut la un alt mijloc, ideologizarea puterii sale. El a încurajat masiv finanțarea refacerii Bisericii Otdodoxe, făcându-și-l prieten intim pe Patriarhul Moscovei, Kiril, promovând diverși „Rasputini” drept gânditori oficiali ai planurilor sale „reformiste”. A încurajat speculațiile privind menirea sa de a pune în aplicare Testamentul lui Petru cel Mare sau ambiția de a reface URSS. Mândria de a fi rus, cu un astfel de conducător, este calea cea mai simplă de a fi fericit…”, a sunat „diagnosticul” psihologic.

Propaganda rusă, față în față cu reacțiunea

În contextul războiului ruso-ucrainean, imaginea pe care Vladimir Putin și-a creat-o în Occident este una negativă. Evident, există o mulțime de motive în acest sens. Cu toate acestea, există voci care vorbesc despre o „demonizare” a șefului statului rus.

Andrei Popescu a analizat și acest aspect: „Nu cred că „demonizare” este cuvântul potrivit pentru a semnifica ceea ce se afirmă oficial prin cancelariile occidentale și în declarațiile de presă. Putin însuși a ținut să fie clar pentru ceilalți lideri că doar el/voința lui, este cel/cea care reprezintă Rusia. A vorbi despre Rusia înseamnă a te referi la Putin, ceea ce reprezintă o eroare de comunicare”.

„Nu te poți referi la crimele comunismului, pentru că asta înseamnă a-l acuza pe Putin. Nu poți critica greșelile de strategie politico-militară ale Rusiei (Afganistan, Georgia, Siria, de exemplu), pentru că îl ofensezi pe Putin. Nu-l poți critica pe Putin pentru că modifică legislația, ca să rămână în funcție pe viață, pentru că atunci contești obiceiurile PC al URSS de a lăsa prim-secretarii de partid în funcție până la moartea biologică, așa cum au fost cazurile lui Stalin, Brejnev, Cernenko și Andropov”, a argumentat psihologul.

Andrei Popescu susține că, având în vedere faptul că sistemul de informații referitoare Rusia este controlat de Putin, este foarte dificil de descifrat procedurile și codurile după care funcționează cercurile puterii în această țară. Psihologul susține că analiștii occidentali fac erori majore atunci când interpretează gesturile și declarațiile venite dinspre Moscova, indiferent de eveniment.

„Să nu uităm că sistemul comunist a plasat minciuna drept politică de stat. Cum spunea Raymon Aron, stângist în tinerețe, în lucrarea „Democrație și totalitarism”, „politica tipic comunistă utiliza minciuna ca adevăr sistematic”. Războiul din Ucraina a pus în evidență, și mai toată lumea a început să se prindă, axa principală a propagandei de tip comunist. Dacă vrei să afli adevărul despre starea de lucruri, citește știrile emise de partea rusă pe dos. Adică invers. Ceea ce nu s-a întâmplat, de fapt s-a întâmplat”, a punctat partenerul nostru de dialog.

Andrei Popescu a detaliat modul în care funcționează propaganda moscovită: „Rușii au venit să aducă pacea, să ajute oamenii, nu să-i măcelărească. Au venit să pacifice, nu să cucerească teritorii. Și dacă ne uităm la  frame-ul mai larg, la discursul lui Putin dinaintea invaziei, deducem aproape totul. Putin se consideră trimisul providenței pentru a aduce pe lume, indiferent de mijloace, viziunea Rusiei despre Noua Ordine Mondială, în care Rusia trebuie să fie, din nou, cea mai puternică. Și atunci ce mai contează „detaliile” precum Ucraina? Ce mai semnifică, în raport cu o astfel de viziune, crimele lui Stalin, Holodomorul ucrainenilor, raptul Crimeii sau politica acelor conflicte înghețate?”.

O altă „teză” de tip neo-sovietic este legată de faptul că „Occidentul este plin de fiere și de invidie la adresa Rusiei. Occidentul uneltește neîncetat comploturi pentru subminarea securității Rusiei. Occidentul antrenează naziștii ucrainieni. Occidentul înarmează untermensch-ii”.

Cum plantează rușii trandafiri, în Ucraina…

Intervievatul nostru a „plusat”, explicând că, în privința pretinselor crime de război, îndelung și temeinic documentate, acestea sunt tratate ca „făcături cu figuranți și manechine, tot în regia Occidentului. Rușii doar au plantat panseluțe și au adus mâncare caldă celor rămași fără locuințe, după atacurile mișelești ale armatei ucrainiene împotriva propriei populații. Câtă vreme va mai putea suporta lumea civilizată acest stil de a trage pe sfoară, deloc dezinteresat, al rușilor?”, s-a întrebat retoric Andrei Popescu.

În opinia interlocutorului nostru, atribuirea vinovățiilor este clară: „Vorbim despre psihologia socială. Dacă o echipă nu lucrează bine, schimbi șeful. Putin este cel ce a produs evenimentele, Putin trebuie acuzat. Nu e vorba despre „demonizarea” lui Putin, ci despre demonizarea rezultatelor pe care le pot (și reușesc) produce efectele combinate ale unui sistem post-comunist, care a lăsat nealterate codurile și procedurile staliniste, manipularea fricii și propaganda mincinoasă, împreună cu imposibilitatea formală de a împiedica accederea și conservarea la putere a unor patologii maligne, precum cea a personajului incriminat, Vladimir Putin”.

Andrei Popescu susține că ironia deplină a timpurilor pe care le trăim este oferită de faptul că, după evenimentele de la Bucea, președintele american, Joe Biden, l-a etichetat pe Putin drept „măcelar”.

„Z” de la… Zelenski

Psihologul a dorit să explice și simbolistica celebrelor litere „Z” și „V”, pe care le observăm afișate de Armata Roșie. De curând, aceste însemne au apărut inclusiv pe clădirile din Moscova și din alte orașe…

Andrei Popescu a amintit faptul că „Z” vine de la „zapad” (n.r vest, în limba rusă), iar „V-ul” reprezintă estul (n.r răsărit, în rusește).

Andrei Popescu a încheiat, afirmând că alte conotații pot fi „demilitariZare” și „denaZificare”. Dar, cel mai probabil, inițiala „Z” provine de la obiectivul principal, adică de la… „Zelenski”.