De ce nu a jucat Dobrin la Universitatea Craiova? Misterul a fost dezlegat la 40 de ani de la calificarea oltenilor în semifinalele Cupei UEFA

Tandrețe și zbucium, în Bănie, din mărturiile eroilor săi. „Craiova Maxima” trăiește. Dintre Andrei Păunescu și Emil Săndoi și de la Ovidiu Ioanițoaia la prietenul meu Rareș, cu care am copilărit în galeria „Științei”, Lorena Balaci deține actul suprem: „Mă doare!”. „Unicul nume al Nemuririi”, scrie un fan al Universității, pe o rețea de socializare. Tatăl meu, regizorul Constantin Dicu, este suporterul Stelei. Cum s-o numi ea. Dar își amintește cum, la un spectacol pe care îl regizase la Naționalul Craiovean, venise Căpitanul Costică Ștefănescu. „Fulgi de nea și diamante”, se numea piesa. Despre fulgi de bucurie și despre diamante, vă voi vorbi în rândurile următoare. Acum, cînd se împlinesc 40 de ani la calificarea în semifinalele Cupei UEFA, după un meci de poveste contra lui Kaiserslautern. Și da, aveți dreptul istoric de a fi dulci, melancolici și boemi, măcar câteva minute, indiferent cu ce echipă empatizați. „A fi oltean înseamnă a avea geniu”, scria Marin Sorescu.

Craiova Maxima, la 40 de ani. Fulgi de nea și diamante, cu Lorena, Tudor, Ovidiu, Emil și Andrei. „Îmi trebuie 10 vieți, ca să-l egalez pe Balaci, la capitolul omenie!”

S-a cotrobăit Pământul de sărbătoare. La Craiova, vinul de Drăgășani înflorește. Zaibărul lui Nea Mărin Viteazul e legendă. Nu se mai „fabrică”. Povestea noastră a reînceput acum vreo două zile, când un coleg cu sânge oltenesc mi-a reamintit ce trăiesc: 40 de ani. Și am realizat că, prin mine, a curs o istorie care nu începea cu litera „A”, ci cu „B”, de la Balaci. Și tocmai de aceea, am început demersul meu tocmai cu Lorena, fiica „unicului număr 8”.

„Prima mea amintire legată de Craiova Maxima datează din 1982. Câștigasem Cupa. Stăteam în blocul P3. Tata era în drum spre casă, dar în fața scării era vacarm. Era o mare de oameni. Îi scandau numele tatălui meu…

Bunica m-a ridicat un pic, pentru că eram mică și nu reușeam să ajung la fereastra balconului. M-a ridicat și atunci am înțeles ce înseamnă Craiova. Oamenii care îl iubeau pe tata mă identificau cu el. Îmi trebuie zece vieți, ca să-l egalez pe tata, la capitolul omenie!”, mi-a spus fata „Îngerului Blond”.

Digi24.ro

Ministrul Muncii a anunțat datele exacte la care vor fi virate pensiile pe luna mai

Lorena e unsă cu mir și cu miere. Ne-am cunoscut prin 1993, scriam împreună la o revistă pentru adolescenți. Lorena nu s-a schimbat deloc. E vitează, mai mereu nervoasă și sentimentală, ca orice olteancă. Bubuie-n ea savoarea, geniul și nemurirea. Precum întreaga Craiovă, este revanșardă, dar asta este o altă discuție. Una pe care nu vreau s-o purtăm astăzi, deși „două” Craiove își revendică dreptul de a fi o singură Craiova. Cel mai rău ustură rănile primite în familie. Poate ne mai trezim și noi din bisturie, pentru că doar prostia este ireversibilă…

Tudor Gheorghe. Timiditatea feciorelnică a Zeilor Olteniei și Deselnicu, sufletul incontestabil

La aproape 78 de ani, Tudor Gheorghe miroase subțire a flori de măr și a miracol. Sentimentul paradoxal de gingășie, combinată cu revanșă, îl crucifică în portativul unui „hit” deloc melancolic, precum „O iubire alb – albastră”, dar nici vesel, ca o baladă pe versuri de Topîrceanu. Tudor Gheorghe este Fratele nemuribund al sângelui oltenesc, e rupt din grația lui Nea Mărin și suporterul unei stări sănătoase.

„Timpul are calitatea de a estompa lucrurile urâte și de a scoate în evidență ce este frumos. Pentru mine, „Universitatea Maxima” se identifică cu bunătatea blajină a lui Nelu Oblemenco, cu timiditatea aproape feciorelnică a lui Ilie Balaci, care contrasta fabulos cu furia și cu răutatea lui din teren.

Pentru mine, acea linie de mijloc de început a Universității Craiova, cu Ivan și cu Strîmbeanu, acea apărare fabuloasă cu Costică Ștefănescu, cel care purta o liniște extraordinară, inclusiv în viața de toate zilele, cu Deselnicu și cu siguranța pe care o dădea Silviu Lung acestei echipe fantastice, cu fantezia de necontestat a unor Cârțu, Balaci, Donose sau Geolgău reprezintă totul… Aceste personalități fantastice au rămas în sufletele tuturor iubitorilor Universității Craiova”. Este inutil să vorbești după Tudor Gheorghe. Îi redau, așadar, cuvântul:

Digisport.ro

A doua cea mai bogată soție de fotbalist nu s-a ferit să spună lucrurilor pe nume despre viața privată: ”Acesta e prețul”

„Sufletul incontestabil al Craiovei s-a numit Petrică Deselnicu. Costică Ștefănescu reprezenta așezarea, dar Deselnicu era sufletul și bărbăția acestei echipe. În perioada în care deja nu mai juca și revenise la meseria lui de inginer și de mecanic auto, Petre Deselnicu mi-a spus un lucru fabulos: «Nea Tudore, mă uit la ăștia, niște sfrijiți! Eu mergeam la mama, mâncam o oală de sarmale și beam o oală de vin, dar aram terenul cu ei!». Pe mine mă întreabă lumea cu ce echipă din oraș țin. Cu una singură, se numește Craiova!”.

Tudor Gheorghe face parte din Shakespeare. Dacă-i vorbești despre magie, parcă îți face cu ochiul. Știe și simte tot. Graiul său, trăitor și deloc revanșard, își croiește un nor din care plouă cu dojană. Dar plouă din suflet. Știe Tudor Gheorghe ce știe, pentru că, la Universitatea Sufletelor Noastre se învață chimia organică a românismului fără trâmbiță. Nici Craiova cea Mare n-a avut „turle și sobe”, vorba lui Novicov, ci a avut barzi. Cobze, praz și tone de talent, de deșteptăciune și de bun simț. La Craiova nu călcau intrușii, pentru că la Craiova singura „miliție” era cea a caracterului.

Emil Săndoi chiulea ca să-l vadă pe Ilie. A urmat vestiarul cu Hagi și cu Mateuț

Emil Săndoi a ajuns la „Universitate” după ce doctorii în fotbal deja își depuseseră candidaturile pentru eternitate. Până să ajungă să joace la juniorii „Științei”, a absolvit viața telurică a unei copilării petrecută lângă surâsul templelelor. L-am sunat, ca să aflu cum petrece de… Zilele Craiovei Maxima. N-avusei altă rimă…

„Plecam de la școală, chiuleam ca să mă duc pe stadion. Am avut probleme, pentru că la ședința cu părinții m-au reclamat. Eram un elev bun, la «Frații Buzești», mi-au plăcut matematica și fizica. De aia am terminat TCM-ul, facultatea de mecanică. La ședințe, părinții mei nu și-ar fi imaginat că vor auzi că am lipsit de la orele de curs. Jucătorul meu preferat era Balaci. Era un zeu, pentru toată lumea”.

Emil are un bun simț cât Muntele Athos. Deși debutase la Universitatea în plini ani ’80, el, cu Bîcu, Cioroianu, Fane Stoica și cu alți magi, nu se consideră ca făcând parte din „Generația Nec plus Ultra”. „Am fost în vestiar cu ei, imediat după meciurile cu Benfica. Venisem la București, eram la școala Luceafărul. Am văzut toate meciurile «Maximei» cu generația Luceafărul UEFA 83. Eram acolo cu Hagi, cu Iașko, cu Mihali, Mateuț și cu  Meszaroș…”.

Lui Săndoi îi e dor de trecut, de prezent și de ce o mai urma. Lumina uscată a Lunii pare un strop vinovată, căzând peste nostalgii. Și totuși, nu există viața de pe urmă, ci există viața din timpul vieții. La Craiova, elementul vital al supraviețuirii organice este fotbalul. În genere, el se identifică cu ideea de amor. Oamenii ăștia nu se trezesc fără să-și sărute soțiile, Biblia și fularul cu Universitatea. Și la 3 noaptea dacă-i scoli, îți recită din poetul Constantin Oțet: Lung – Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu – Țicleanu, Donose, Balaci – Cîrțu, Crișan (Geolgău), Cămătaru.

Ovidiu Ioanițoaia, returul cu Benfica Lisabona și un puhoi de suflet

Prietenul nostru Ovidiu Traian Ioanițoaia, pe numele său complet, are multe calități, printre acestea numărându-se și pasiunea pentru „Știința”. Proful Ioanițoaia – căruia mulți dintre noi i-am fost studenți, la propriu – a marșat în conversație și pentru concurență, adică pentru FANATIK. Omul bun, la locul potrivit…

„Ca redactor la «Flacăra», revista condusă de Adrian Păunescu, fan pătimaș al Universității Craiova și inventatorul alintului «Campioana unei mari iubiri», am avut norocul s-o însoțesc pe «Știința» în toate deplasările gloriosului sezon 1982 – 1983. Cronologic, am fost la meciurile cu Fiorentina, Shamrock Rovers, Bordeaux, Kaiserslautern și Benfica. Norocul și privilegiul meu, pentru că în anii aceia, se ieșea rar peste graniță… Nu de alta, dar ca să nu-și dea seama românii că se trăiește mai bine în capitalism decât în mincinos lăudata societate socialistă, multilateral dezvoltată…”, și-a început povestea dom’ profesor.

„Circulând prin Europa cu Ștefănescu, Balaci, Cămătaru și cu toți ceilalți, dar onorând și toate partidele de acasă ale Universității, firește că am strâns un sac cu întâmplări, demne de povestit. Culmea, cea care m-a marcat cel mai tare nu s-a petrecut în străinătate, ci chiar în Bănie. Pe 20 aprilie 1983, ziua returului cu Benfica Lisabona din semifinalele Cupei UEFA, alb-albaștrii veneau după un 0-0 obținut în deplasare. În ziua respectivă, am ajuns la Craiova cu trenul, la ora prânzului, ca să descopăr surprins, ba și speriat, un oraș parcă asediat… Pe străzile lui, ca și pe trotoare, se circula anevoie, din pricina aglomerației. Era puhoi de lume, buluc, de aceea te simțeai rătăcit, dacă nu și amenințat. În pericol…”, a continuat interlocutorul.

„Au trecut de atunci patru decenii, dar nu pot uita marea aceea de oameni, veniți din toată țara, ca să vadă meciul. Înghesuiți ca sardelele pe «Central», au intrat cam 30.000 de spectatori, peste capacitatea arenei, dar pe afară trebuie să fi rămas de două sau chiar de trei ori mai mult… Din păcate, «Știința» a ratat calificarea în finala Cupei UEFA. Însă, dincolo de asta, la 20 aprilie 1983, s-a scris o pagină din istoria fotbalului românesc. N numai atât, dar s-a deschis și un drum”. Acesta este Ovidiu Ioanițoaia. Un tip sinonim cu echilibrul. Un om care știe cum și cât să iubească, dar fără să se cenzureze.

Rareș, suporterul oltean din… București

Vox populi, vox Dei. Prietenul meu Rareș este suporter al Universității Craiova, încă de când băteam mingea pe tăpșanele din cartierul bucureștean „Drumul Taberei”. Este inutil să vă mai explic că restul suflării suspina pentru Steaua sau pentru Dinamo. Rareori mai apărea câte unul care ținea cu Sportul Studențesc, iar Rapdulețul nu prea intra în grații… Oltenii au fost „disidenți” de mici, așa că și nouă ne plăcea acest tip de romantism. „Maxima” era mirajul revoltei, lupta anti-sistem, tot ce-și putea dori mai mult un puști cu caș la gură, cu personalitate și cu viitoare apetențe pentru sfântul Zaibăr.

„Dragostea pentru Craiova mi-a fost insuflată, din copilărie, de bunicul meu, care era un mare suporter al echipei. E drept că la asta au contribuit și prietenii mei, Andrei și Costin (n.r regretatul actor Costin Mărculescu) și faptul că am copilărit în fieful Stelei, iar noi eram diferiți. Țin minte farmecul meciurilor din anii ’80 – ’90, când parcă trăiam altfel decât acum intensitatea unui meci. Acele tribune cu gradene din lemn, tabelele de marcaj cu becuri arse, gazonul tocit din fața porții…”, mi-a spus Rareș.

Andrei Păunescu și misterul dezlegat al iubirii Dobrin – Craiova Maxima

L-am lăsat, special, la urmă pe Olteanul Andrei Păunescu. După ce l-am boscorodit împreună pe Ciri Mayer, ăl de interpretează prost Imnul „Științei”, cântând „suntem olteni, adică suntem mulți”, în loc de „MUNȚI”, ne-am lămurit și cu pioneratul lui Andrei, în materie de Craiova. Și din Bănie, am aterizat undeva în Trivale, pe un mal duios… Și am mai dezlegat un mister. Știați de ce n-a jucat Gicu Dobrin, la Universitatea?

„Pentru prima oară, tata m-a dus pe stadion prin 1978 – 1979. Adică acolo unde un bărbat normal la cap și la suflet își duce băiatul, ca să vadă poporul, sportul și să înțeleagă ceva din cultură. Dar, mărturisesc că, înainte de a mă duce la Craiova, m-a luat la Pitești, să-l văd pe Dobrin. «Microbul” a apărut imediat și ca să-ți spun sincer, am început să țin cu Craiova în ziua în care eram la Tulcea, cu tata. Se întâmpla în 1980. Filmam, iar tata vorbea la telefon cu Dobrin și el îi spunea: «Nea Adi, îmi pare rău, dar trebuie să vă spun că plec de la Pitești și mă duc la CS Târgoviște. Nu mă mai înțeleg cu șefii ăștia de la Argeș». Am început să plâng, pentru că țineam cu FC Argeș și m-am dus în baie. Ei, de atunci, am stabilit în familie că ne întoarcem cu tot sufletul la Universitatea Craiova”, a început Andrei. Când aude de Universitatea, ar vorbi până dimineața. Acum, însă, timpul este inamicul nostru. Și totuși, subiectul este istoric, așa că l-am descusut:

„Prin 1976, Gicu Dobrin se certase cu șefii de la «Județeana» de Partid. Nu-l mai băgau în echipă, iar tata, Ștefan Andrei și alți câțiva care încercau să construiască o mare Craiovă l-au furat pe Dobrin din Pitești, cu consimțământul său. O altă mașină i-a mutat mobila și bagajele. A fost făcută o diversiune, ca să nu vină securiștii și milițienii din Pitești să ne oprească mașina, iar tata l-a dus la Craiova. În acest timp, activiștii de partid din Județul Dolj i-au văruit, pe fugă, un apartament și l-au uscat cu foehnul. Dobrin s-a antrenat la Craiova și a jucat doar în meciuri de pregătire. Atunci, tânărul Balaci a învățat multe noțiuni concrete de la experimentatul Dobrin. Gicu a spus că va face două vârfuri foarte mari, din Cămătaru și din Leonida Nedelcu, cel care ulterior a ajuns la Timișoara”.

Cam așa s-a scris o pagină mai puțin cunoscută din istoria „Maximei”. Dar Andrei are multe de povestit. O Craiovă cu Dobrin ar fi fost precum vinul fiert, dulce și parfumat, într-o epocă în care Fram, ursul polar, locuia la bloc. Trebuie vorbit despre Dobrin, atunci când discutăm despre Craiova. Pentru că Universitatea este Hollywood-ul fotbalului românesc. Mari actori, precum Hagi, de exemplu, și acum regretă că n-au încăput în distribuțiile „Maximei”. Chiar dacă nu vor s-o recunoască…

„Referitor la caracterul marelui Dobrin, după 6 luni în care nu s-a putut obține dezlegarea pentru a juca la Universitatea, trebuie să-ți spun că, după ce s-a întors la Pitești, a returnat toți banii pe care îi primise, pentru că nu a apucat să joace într-un meci oficial. A fost un domn!”, a încheiat Andrei Păunescu. Fără comentarii.

Pentru olteni, Universitatea Craiova este și mag și bestie. E ca o vie întinsă între troițe, iar deasupra ei plânge o fântână de stele. Universitatea Craiova este tăcerea maximă a unui strigăt etern, care n-a uitat să fie viu. Dar este „viu” în cârdășie cu discreția unei iubiri imposibile, de parcă ar merge, împreună, la furat. Universitatea Craiova este suflet. Sufletul este necomentabil. Ca și tandrețea.

Acesta nu este un editorial. Este un buletin de știri, în timpul căruia, la rubrica „Meteo”, mi-am sunat sufletele. „Cât flamura roș-galbenă-albastră se oglindește-n mine și în Jii, tot ce fac eu e născut cu trudă și nu trăiesc din grații sau metafori. Spre binele acestei țări asud, din seminția mea de Oltean. „Oltenia, Eterna Terra Nova”, un cântec pe care astăzi vi-l dedic, Hai Universitatea, Hai Craiova, Tu, Campioana Unei Mari Iubiri!”. La mulți ani, „Știința”, la mulți ani, Craiova, la mulți ani, România!