Îmi permiteți o introspecție în eul meu înainte de „cronica zgubilitică” a etapei. Știu că pe mulți îi plictisesc scrierile de suflet, hai să le numesc, pretențios, filosofice, dar așa sunt eu și nu mă mai schimbă nimeni și nimic la vârsta mea. După câteva paragrafe de povești, vin și golurile, la propriu și la figurat, din liga noastră cea dintâi…
Urmăresc mereu emisiunea „Sottovoce” a lui Gigi Marzullo, târziu, în noapte, pe RAI 1. Cu al său motto „Când o zi se sfârșește, imediat începe o nouă zi. Pentru a trăi, pentru a iubi, pentru a nu-ți pierde speranța”…
Este născut în zodia Leului, ca și mine, i se teme de întunericul celeilalte lumi de care doar se vorbește, dar nu se știe nimic… de nimic din nimic… Este de aproape 40 de ani în televiziune, iar săptămâna trecută, joi noapte, m-a adus iarăși în decepția gândurilor…
…A dialogat cu un „sacerdote” (preot) tânăr, Don Luigi… Unul dintre cei mai remarcabili filosofi ai credinței, acum, în Italia. Cu predici pretutindeni, desigur și la Assisi, în biserica „San Francesco”, pecetea cea mai vizibilă a Ordinului Franciscanilor. Cu fresce pictate prerenascentist de Piero della Francesca și Giotto di Bondone.
Vorbise, cu siguranța unei minți binecuvântate, despre comportamentul uman, „credința fiind un dar ce ni s-a dat”. Care comportament, în susținerea sa, dar nu numai a sa, poate fi împărțit în două mari categorii.
„Cei care sunt hărăziți și trăiesc pentru a fi” și „cei care trăiesc pentru a avea”, am citat în traducere liberă. Desigur, genetic în mare măsură. Cred că nu mai are sens să dezvolt această diferențiere…
Primii, cei care trăiesc „pentru a fi”, creează prin modestie setea de a ști și de a învăța și calitatea de a-și ajuta aproapele întru binele civilizației umane. Chiar le ajunge, prin munca lor, ce le oferă viața. „Libertatea e să ceri ce face bine”, mai spunea Don Luigi.
Iar cei „condamnați, într-un fel, pentru a avea” n-au scrupule, în majoritate, în a se îmbogăți indiferent de reguli, de legi și respectul pentru soarta aproapelui. „Ca lumea să fie mai bună, trebuie să dispară egoismul”.
Sigur că lumea și-a scris istoria și în funcție de prezența minoră sau majoră a comportamentului de „a fi” sau „a avea”. „Contează cât de buni sunt oamenii în interiorul lor și produc astfel”. Simplificând, cele două maniere de a gândi și trece viața conviețuiesc și de ele depindem.
Dar, cert, eram mai buni între noi când, înainte de lovitura de stat din decembrie 1989, se punea accent pe patriotism, chiar cu accentele de naționalism, și dedicarea pentru „a fi”. Mult mai mult față de numai „a avea”.
Desigur, împăcarea celor două trăiri există în unele civilizații ale lumii. Nu și la noi, sortiți mai mult trăirii în extremele exacerbate dintre „a fi” și „a avea”. Verbe cu care începe, de fapt, orice lecție de gramatică în orice grai al lumii.
Mă opresc, pentru că un eseu pe această temă ar merita acoperirea a cel puțin zeci de pagini chiar și pe scurt… Doar atât mai citez: „Forța pozitivă interioară te ține în picioare” și „Dorind să avem cât mai mult, distrugem”.
…Dar nu înaintea unei amintiri pilduitoare… Pentru că se împlinesc 40 de ani de când, pe 4 noiembrie 1981, Dinamo elimina pe Inter Milano în turul 2 al Cupei UEFA… Mi-aduc aminte de un „amănunt” care ne-a ambiționat enorm să jucăm până la ultima picătură de energie ca să-i eliminăm… Și am reușit!
După ce ne-a văzut într-un meci premergător disputei directe, celebrul Sandro Mazzola, întors în Italia, și-a liniștit conaționalii: „Sono fagiani, non ci daranno problemi”… „Sunt fazani, nu ne vor pune probleme”…
Atunci ne domina „a fi”, voiam să fim cei mai buni, voiam să fim la fel de buni ca „ei”, cei din „putredul capitalism”, ba chiar peste ei și pentru a le da „o palmă socialistă”, trasată, patriotic (și asta nu-i o ironie), de conducerea de partid și de stat. Visam, speram, credeam… …Făcându-mă să mă întreb, retoric, dacă va avea vreodată societatea românească un echilibru între „a fi” și „a avea”…
…Pentru că este evident că majoritatea a uitat „a mai fi” și face totul numai pentru „a avea”. Pierzându-și cu certitudine demnitatea națională. …Aaa, să nu uit… la cum se gândește acum, mulți ar vrea să știe ce primă am primit atunci, după eliminarea marelui Inter…
Am primit, dar atunci nu asta conta în primul rând. Puterea voinței de „a fi” mai buni, de a învinge covârșitoarea istorie fotbalistică numită Internazionale Milano, întărâtată și de caracterizarea lui Mazzola, ne-a fost concepția de joc.
Bine-nțeles că și fotbalul nostru este tributar deșertăciunii iluzorii de „a avea” în fața primordialului „a fi”. Mult mai aproape de hazliul vremurilor noastre, când precocitatea instinctelor primare era prezentată prin sloganuri gen „Ai, n-ai mingea, tragi la poartă!” sau „Pe ei și la caserie!”. Rostiri de infantilism, condamnabil, ale felului în care este conceput fotbalul la noi.
În țipenia tribunelor, și această etapă cu numărul 14 a avut puține străluciri care să ne apropie de jinduirea pe care o simțim privind la televizor ce se joacă prin lumea bună a fotbalului european.
În debut, Farul a dat semne de revenire, accentuând criza vizibilă a Botoșaniului. Echipa lui Gică Hagi a avut patru ocazii din care a marcat două goluri. Primul, vinclul ireal țintit de francezul Dussaut, de memorat. Mai iau și alții goluri de excepție, nu numai Dinamo…
„Croitorașii” din Botoșani au avut în această dispută, echilibrată per total, două bare, dar niciun gol. Penalty-ul obținut de „rezerva” abia intrată Adrian Petre (mare revelație și speranță cu ceva ani în urmă…), pe care tot el l-a transformat în gol, în minutul 87, a adus Farului o victorie de care avea mare nevoie.
…Că la Viitorul de până-n vară, de vreo doi ani se auzeau doar „Tristele” surghiunitului poet Publius Ovidius Naso, trimis de augustul împărat Augustus la Tomis, pe țărmul Pontului Euxin…
Universitatea lui Reghe, acum și cu Pandi alături, este la al șaptelea rezultat pozitiv consecutiv, socotind și Cupa. A egalat la 2 Rusu Miovenilor până la pauză, dar Ivan cel Groaznic în fața porții argeșene (pentru argeșeni groaznic…) a mai marcat două goluri în repriza a doua, după primele două din prima…
…Și a demonstrat că a ieșit „soarele” pe ulița centrală a Craiovei (urmașă a încă nu știu cui…) sub comanda lui Laurențiu Reghecampf și nu vor prea avea posmagi muieți (de puncte, ca să fie clar și pentru cei care au sărit deja în sus…) adversarii decât arareori.
Firească și de bun-simț precizarea pe care Reghecampf i-a făcut-o năstrușnicului său apropitar de echipă, Mihai Rotaru… cu tact germanic, ce mult contează… cum că „Șampania se bea la urmă și numai din trofeele reușitei finale”.
Tare s-a mai chinuit „chefereul” zgribulitului Petrescu Dan, căpitan de plai clujean, cu mijlocași și atacanți care iarăși s-au dovedit doar individualiști, să învingă „Pandele dream” din Voluntari.
Au avut două bare „frânarii”, dar golul izbăvirii în Gruia l-a marcat Omrani în ultimul minut „normal” de joc, profitând de ezitarea defensivă ce-l caracterizează pe Gabi Tamaș de a-și marca adversarii… de la distanță! Ceea ce iarăși s-a dovedit păgubitor.
M-a distrat, un fel de-a zice, izolarea lui Ciobotariu junior… Chipurile că putea spune tăticului adversar tactica loco ot Gruia… Care, nu numai după mine, la vedere ar fi sublimă… dacă n-ar lipsi cu desăvârșire…
Ordinul de joc pe CFR fiind, se pare, „Hai pe ei, îi presăm și fără combinații, om scoate ceva faze fixe și o ieși atunci golul”. A nu știu câta oară chiar așa a și fost.
Punctul scos cu mare șansă, în prelungiri, de „academicienii” din Clinceni la Mediaș (Deacone, unde-ai fost, domnule? Sau doar în „câini” îți place să dai?) nu este nici măcar cât o amăgire.
…Nici a lui Ionuț Chirilă, prestidigitatorul doar de fraze fotbalistice pompoase, care, firesc la cum îi e felul, a cerut șase luni ca să facă o echipă de rupt gura târgului.
…Ori, cum la Clinceni n-au fost și n-au cum să mai fie târguri, doar vorbe-n vânt slobozit-a, ce nu pot aduce cu el pe bancă decât bocete de retrogradare certă.
Simpla prezență… doar atât, prezență fizică… a „câinilor roșii”… mă rog, a celor care terfelesc acum această denumire pe care o fac istorică tocmai prin dispariția temeiului… Dar asta-i o discuție fără orizont de rezolvare deocamdată…
Deci: simpla prezență a „câinilor roșii” pe noul stadion făcut de Orbanul unguresc pe pământ românesc, la Sfântu Gheorghe… altă temă de discuții… dar cu orizont… și ce orizont… acum, aici, nu-i locul și nu-i timp de dezbătut, deși e timpul de lămuriri…
Deci: simpla prezență a „câinilor roșii” la Sfântul Gheorghe a dus în prolog prezența curajoasă a unei simpatice vulpițe în tribune. Dacă oameni n-avem, măcar sălbăticiuni să vină la meci…
Și s-a plimbat coana vulpe liniștită prin tribună în văzul țărișoarei… amintindu-mi de o frază a lui Camil Petrescu, mare admirator de fotbal, prin anii ’30, scrisă, cred, în revista sa „Foot-ball”: „Mingea aleargă printre ghetele futboliștilor ca o vulpe care încearcă să scape de colții zăvoilor”…
Numai că la meciul de la Sfântu Gheorghe vulpița a stat tare liniștită, pentru că actualii „zăvozi roșii” nu mai au „colții” în joc de altădată, ce-i făceau pe adversari să tremure…
Apărarea lui Dinamo a fost ciur. Și în centru, și pe benzi. Sorescu nu-i de-acolo, ca dovadă devierile pe lângă Iliev a șuturilor lui Ștefănescu, la primele două goluri.
Popa, schimbat de altfel la finalul primei reprize, e doar tatuaje, Pinto nu are forța unui portughez cu „Vinho Verde” la masă, cât despre Radu și mustața sa, cursa fără obstacole lui Briceag la ultimul gol, care l-a lăsat mult sub căruța echipei, mi l-a adus în fața ochilor pe viitorul Führer, caporal ascuns prin tranșeele Primului Război Mondial…
De la mijloc în față, unii doar par „câini”, dar fără canini de Mops, odihnească-l Domnul, cu care să sfâșie adversarul, nici pase, nici goluri. Iar atacul, doar „hau, hau” propagandistic…
Ce să poată face bietul Rednic din acest melanj tunat și adunat din nepricepere și interese meschine?! Cred că prinde spre ațipire spre dimineață cearceaful de pernă noapte de noapte… albe… nopți albe…
Suferința lui Dinamo e veche… Pericolul mare este să nu devină… dacă n-a devenit deja… cronică. Înlocuirea jucătorilor, dacă se face așa cum trebuie, profesionist, cere timp, cere răbdare, cere încredere în antrenor. Și campionatul nu așteaptă.
Etapele trec, punctele trec și ele pe lângă Dinamo, clasamentul se rupe, deja sunt 4 puncte între Dinamo și locul de baraj, nu mai spun de cele 7 puncte dintre locurile 9 și 10.
Încet, încet e pericol de panică la Dinamo… Pericol ca încrederea și entuziasmul venirii lui Rednic să se transforme în dezamăgire și panică.
Rednic poate face față panicii, altfel nu se arunca în „Groapă” cu capul înainte, nu se băga la jug… Dar oare pot face la fel și conducătorii lui Dinamo? Și suporterii care iau din mâncarea propriilor familii ca să aibă ce mânca „zăvozii”? De jucători nu mai vorbesc, ei nu pot face față niciunui meci la acest nivel…
Evoluând din nou „acasă” la… Buzău, că rău este neam-prostul român, indiferent de haine, grade și fireturi când ia vremelnic puterea, FCSB a ridicat stavilă în curgerea Argeșului spre al 11-lea meci fără înfrângere.
Edi Iordănescu a suferit alături de jucători până în minutul 60, când a făcut trei schimbări și doi dintre nou-intrați, Octavian Popescu și Valentin Gheorghe au întors cursul Argeșului spre victorie și scorul deschis de „piteșteanul” bulgar Martin Rainov.
Cuplajul ultimelor două jocuri ale etapei 14 (cuplaj imaginativ, doar pe micul ecran… că real nu mai avem stadioane și oameni care să le mai „suporte”…) a adus Chindiei din Târgoviștea mea toate punctele puse în joc la Arad.
Surpriză ca rezultat, UTA dominând cam… tot meciul! Emil Săndoi și trupa sa și-au reconfirmat tactica de a se bloca cu toți „soldații” pe meterezele apărării, ca armatele principilor valahi în Palatul și Curtea Domnească din Târgoviște când veneau „în deplasare” turcii. Vegheați, în primul, al doilea și ultimul rând, ca observator „de joc”, de Turnul Chindiei.
Nu-i așa că pare simplă tactica „comandantului” Săndoi: să respingă orice atac de pe zidurile apărării, iar atunci când ies „luptătorii”, surprinzător, din cetate, să surprindă „dușmanul” și să le dea goluri pe contraatac?
UTA a avut mult mai multe „ghiulele” periculoase „înfipte” în jurul porții regățenilor, ca acelea din zidurile Bisericii Domnești în timpul asediului suportat de Vlad Țepeș în vara anului 1462. Vreo șase din care patru de calibru mare.
Chindia a avut doar două „țepe” pe contraatac, „înțepând” de fiecare dată! Suficient ca să reamintească tuturor că ultimul mare principe al Valahiei, ctitor al Bisericii Domnești, căci Dumnezeu este peste toate cele ce sunt, care a refăcut și Palatul Domnesc, Petru Cercel își păstrează umbra protectoare și asupra fotbalului…. Fiind educat în Italia, unde și acum se trăiește sub sloganul-îndemn „scopul scuză mijloacele”, cel mai important fiind să câștigi.
În comparație cu fair-play-ul de la Arad, la Mioveni, Rapid, și el „acasă” în deplasare, și Universitatea Craiova a Mititeilor, senior și junior, …îmbârligată și controversată după interes istoria celor două „Universități” din Bănie… s-au ciondănit fără prezențe prea dese în careuri.
Dispută cam nulă calitativ între dealurile argeșene… Tulburată de câțiva simpatizanți și conducători (?) olteni, cred, „mititei” la stat și sfat, care s-au remarcat doar prin zgomote eteriste, anturate de o sticlă aruncată spre Săpunaru.
N-a avut apă, deci n-au ieșit… clăbuci decât în comentarii. Doar sper să le fi sugerat celor care mai sunt „de bine” că democrația și libertatea pe care noi le tratăm prin inconștientul că putem face orice, înseamnă în primul rând să faci bine. Rar a gândit și s-a comportat astfel atât de încercatul neam al nostru…
Despre meciul de la Mioveni în sine nu sunt multe de spus. Inspirația lui Stoican a fost titularizarea portarului Mogoșanu pentru „rotirea cadrelor”. Echipa sa încearcă să joace altceva, se vede că vrea să nu mai fie așa… mută ca pe vremea lui Mutu, dar e mult până departe. Nu-i suficientă voința, dacă nu este puturința…
Iar Rapidul e… Rapid. Bate liderul, se chinuie norocos cu umbra lui Dinamo, ratează rapid cu FC U Craiova 1948 (nume de… FRF!). Diferența de lot nu s-a materializat și pe teren. Și fiecare echipă a plecat acasă din această deplasare cu frustrarea că putea mai mult.