Ivan Patzaichin a plecat de pe această lume în liniștea și tăcerea din care a venit, a nepământenei Delte a Dunării. Nu-i mai puneți mila la care s-a născut, nu poate fi dimensionat din multe puncte de vedere. Pentru că Ivan Patzaichin vine cu acorduri olimpiene din apa din care suntem creați, care aduce și întreține miracolul numit viața pe Pământ.
Ivan Patzaichin… simt nevoia dureroasă și profundă să-i scriu numele în fiecare rând… Ivan Patzaichin a venit dintre ape și a trecut umbra Styxului într-o demnitate de cavaler cruciat. Fără să-și mai afunde cu priceperea sa unică pagaia cu care a dus România pe culmile rezultatelor excepționale în caiac-canoe ce nu vor mai fi atinse niciodată.
Ne-am cunoscut bine după 1995, când, fiind președinte al Clubului Sportiv Dinamo, l-am reașezat coordonator al bazei noastre nautice din Pădurea Vlăsiei de pe drumul Ploieștiului, vechi de când lumea.
Ivan Patzaichin era un monument de bun simț. Sigur că i-am spus de la bun început că pentru el în mod deosebit ușa și telefonul meu îi sunt deschise absolut oricând. Nu mi-a călcat biroul decât după ce se anunța…
„Domnul Patzaichin ar vrea să-l primiți…”, îmi spunea secretara Daniela Iliescu. Mă ridicam, îi deschideam ușa și odată intrat îl „certam”: „Bine, mă Ivane, și-am mai spus, nu-i nevoie să te anunți, vii și intri oricum, la orice oră, pentru tine sunt oricând aici și fac totul ca să te ajut”.
Și Ivan spunea molcom, el, uriașul canotajului românesc, statuia de la poarta lui Dinamo: „Nu pot, domnule președinte, acolo, între smârcuri, unde am alunecat cu lotca prima dată, am fost învățat să respect ierarhiile”.
Și gândiți-vă: el, Ivan Patzaichin, imensul campion, după mine cel mai mare din istoria sportivă a României, avea un teribil comportament educațional și dintr-un instinct pornit din gene milenare de a simți, de a ști ce înseamnă și cum se întreține respectul.
Se așeza chiar sfios pe canapeaua biroului meu și-i puneam, ca semn de prietenie sfântă, mâna pe unul dintre umerii care-i „adunau” în unirea grumazului de taur brațele ca otgoanele, care au adus atâta onoare României.
Chiar și îmbrăcat elegant, cu mult gust, cum se purta neașteptat de natural, se cunoștea prin haine trunchiul parcă sculptat de Phidias, ce a purtat cu mândrie atâtea medalii ale izbânzilor care l-au făcut și, prin el, ne-au făcut cunoscuți în lume.
Ușor hazliu, deși de fiecare dată nu-mi cerea să rezolv decât necazuri de administrare greșită ale conducerii țării, care le îngreuna munca într-adevăr sisifică sportivilor, la sfârșitul discuțiilor mă invitam la o masă de pește în pădurea luminată de gloria lui strălucitoare, lângă Hanul Vlăsiei.
Au fost, astfel, câteva după-amiezi topite în seri de vis. În care, din când în când, cu ciracii săi, refăceau în vorbe tolstoiene „războiul” cărnii peștelui, simbol al creștinismului, și pacea vinului și a votcii (ei!) de pe masă… Ce păcat că eram atunci în abstinență! Am fi aprins cu vorbe binecuvântate de înțelegere și prietenie ce a mai rămas din Codrii Vlăsiei…
Și ce familie frumoasă avea Ivan! Și va mai avea acolo, în Raiul în care sigur a ajuns, să plimbe sfinții cu barca… Doamna Georgiana era asistenta prietenului meu, celebrul doctor Ioan Drăgan, directorul Centrului de Medicină Sportivă din București. Frumoasă, pricepută și decentă, ca o zeiță apărătoare a casei.
M-am văzut mai rar cu Ivan în ultimii ani… Doar la adunările generale ale Fundației Dinamo, al cărei membru nu numai de onoare era de la începuturile ei. M-a invitat de câteva ori la restaurantul său pescăresc din București , împreună cu câțiva prieteni comuni. În frunte cu ultimul descendent al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, reîntregitor de neam și țară, prințul Bogdan Cuza.
…Care-l diviniza pe Ivan, simțindu-i din primul moment al cunoștinței sensibilitatea și aura de care n-a profitat în niciun fel. Gândiți-vă numai că după atâția ani, aducând atâtea medalii, ca ofițer al Ministerului de Interne, Ivan Patzaichin avea o pensie de vreo 2.700 de lei! Nu s-a plâns niciodată, chiar dacă nește colege de-ale lui, într-un fel și de performanțe în schifuri, dar incomparabile ca vechime, se lăfăie cu 13-14 mii pe lună…
Puțini au știut că Ivan Patzaichin suferă incurabil de câteva luni, la Spitalul „Elias”. Prințul Bogdan Cuza s-a oferit să-l ducă în America, să mai stea încă printre noi… Ivan a refuzat, n-a spus nimănui, în afara câtorva foarte apropiați ai săi, prin ce trece…
Ca orice olimpian, își simțea, și poate că și-a dorit, inevitabilul sfârșit. Ca un suflet nobil și încă puternic care simte că-i bate la ușa vieții sorocul infailibil. Care se supune, și pravoslavnic, voinței Creatorului…
Drum bun, prieten drag! Cred că trecerea Styxului ai făcut-o fără barcă, precum orice Vlăstar hărăzit nemuririi în amintire doar, ce știe că venim de nicăieri și ne ducem implacabil spre nicăieri…
Și mie, ca și multora care am avut privilegiul să te simțim aproape cu adevărat, ne va rămâne în fața, dar mai ales în spatele ochilor, conturul tău nobil și glorios, și în niciun caz doar umbra ta…
…Pentru că ai fost un om teribil de puternic, caracterizat de discreție, blândețe, înțelegere și ajutor pentru aproapele tău.
Se spune că atunci când „oamenii mici lasă umbre mari, soarele este la sfințit”. Nu-i cazul tău. Pentru unii, mulți poate, cum le e felul de a gândi și a se comporta degradant pentru ființa umană, s-ar putea să fii doar o umbră…
Pentru oamenii oameni ai fost un Om Mare. Un Bărbat cu „B” mare. Așa că și legenda ta va fi luminată de un Soare mereu la Răsărit. Nu numai pentru cei care te-au cunoscut și te-au simțit…
Ivane, nu te pot vedea în lemnul în care ai fost așezat acum. Rămâi și pentru mine, ca pentru toți românii, Amiral în Barca Amiral a canotajului românesc, a sportului românesc, ca un adevărat Nelson al nostru de izbânzi unice pe lacuri, pe a ta „Victory” de neînfrânt…