Ucraina ar folosi în contraofensiva sa vechi rachete antiaeriene S-200 sovietice. O tactică pe care Kievul a împrumutat-o de altfel de la Rusia. Războiul declanșat de Putin nu mai duce lipsă de surprize, în special în ceea ce privește echipamentele și armamentul. Tancuri bricolate, drone și rachete artizanale: fiecare zi aduce o nouă turnură într-un conflict din ce în ce mai tragic.
Ucrainenii ar fi scos din hangare vechi rachete antiaeriene din epoca sovietică, S-200, pentru a le folosi ca arme ofensive. Tehnica în sine nu este inedită, deoarece rușii, după ce și-au golit multe dintre stocurile de rachete ofensive în ultimul an, au apelat deja la sisteme defensive de rachete sol-aer pentru a bombarda Ucraina. Pe măsură ce Rusia a început să își epuizeze anul trecut inventarul de rachete de croazieră Kh-101 și Kalibr pentru a bombarda fără discriminare orașele ucrainene, a început să apeleze din ce în ce mai mult la inventarul său de rachete S-300. Rusia avea o mulțime de rachete proiectate pentru acest sistem, deoarece era în curs de înlocuire a bateriilor sale mai vechi S-300 cu sistemul S-400, modern și mai capabil.
Iar când o rachetă cu aspect ciudat a intrat în ceea ce se pare că era o fabrică de cherestea în apropiere de orașul Bitoș din regiunea rusă Briansk, la peste 160 de kilometri nord de granița cu Ucraina, Kievul se pare că ar fi urmat exemplul Rusiei, folosind apărarea aeriană într-un mod (foarte) ofensiv, scrie Korii. Cu toate acestea, mai multe înregistrări video par să confirme utilizarea rachetelor V-880 Vega în Crimeea și în regiunea rusă Briansk (care se învecinează cu nordul Ucrainei și Belarus). Aceste rachete sunt cuplate la sistemul sovietic de rachete sol-aer S-200, desfășurat în URSS din 1966, dar retras din Ucraina în urmă cu aproape un deceniu.
Guvernul ucrainean, care a favorizat discreția încă de la începutul contraofensivei sale, nu a confirmat sau infirmat, evident, utilizarea acestor rachete sovietice. Potrivit unor informații, SUA au încercat în mod activ să îl convingă pe președintele Bulgariei să transfere rachete S-200 și S-300 din armata sa în Ucraina. În schimb, Bulgaria ar urma să primească echipamente moderne, precum rachete NASAMS și avioane F-16. Acest lucru implică faptul că SUA erau încrezătoare că Ucraina ar putea integra cu ușurință S-200 în serviciu.
Dar dacă rapoartele rușilor privind multiplele atacuri cu S-200 sunt corecte, acest lucru implică faptul că acestea sunt folosite în mod sistematic în rolul de atac terestru. La prima vedere, este mai surprinzător pentru Ucraina să folosească rachete de apărare aeriană în misiuni de atac terestru decât pentru Rusia. Ucraina încă se confruntă cu amenințări aeriene mult mai extinse din partea Rusiei decât invers și nu are opțiuni pentru a obține rachete de înlocuire pentru sistemele sale, în mare parte din epoca sovietică, scrie Popular Mechanics.
Poate că Kievul a ajuns la concluzia că rachetele S-200 sunt prea învechite și vulnerabile (din cauza faptului că sunt imobile) pentru a merita să folosească resurse importante într-un rol de apărare aeriană. Ucraina a căutat în special arme de lungă distanță pentru a ataca obiective din Crimeea și din Rusia, dar are puține (dacă mai are) rachete balistice Toșka rămase. Iar orice arme occidentale cu rază lungă de acțiune pe care le primește (cum ar fi rachetele Storm Shadow și SCALP-EG) sunt date cu condiția să nu fie folosite pentru lovituri pe teritoriul rusesc. Ipotetic, rachetele din sistemele S-200 pot reprezenta un mijloc intern pentru această capacitate, neconstrâns de restricții străine.
Ucraina și-a retras S-200 în urmă cu un deceniu, dar se credea că a păstrat cel puțin trei sau patru baterii de lansatoare (aproximativ 24), dacă nu mai multe. Deși la sfârșitul anilor 2010 s-a vorbit despre reactivarea lor în roluri de apărare aeriană – așa cum s-a întâmplat în cazul bateriilor S-125 și 2K12 Kub reconstituite ale Ucrainei – nu au existat până acum dovezi că S-200 ar fi fost folosite de Ucraina sau de Rusia în conflict.
Sistemul S-200 a intrat în serviciu în 1967 pentru a servi ca apărare aeriană fixă, cu rază lungă de acțiune, protejând Maica Rusie de bombardierele strategice NATO cu capacitate nucleară și de avioanele de spionaj care zburau la mare altitudine. Radarul de țintire 5N62 „Square Pair” al sistemului avea o rază maximă de acțiune de 170 de mile, în timp ce rachetele sale V-860 și, mai târziu, V-880 puteau lovi avioanele de la o distanță de 110 până la 190 de mile și de la o înălțime de până la 65.000 – 131.000 de picioare, în funcție de model.
Fiecare rachetă V-880 (sau 5V28) folosită de un S-200V este absurd de mare, măsurând 10,7 metri lungime, cântărind aproape 8 tone și având nu mai puțin de patru rachete propulsoare cu combustibil solid în prima etapă. Aceștia cădeau odată combustibilul consumat pentru a permite unui propulsor suplimentar cu combustibil lichid în etapa a doua să preia controlul. Toate aceste rachete au ajutat V-880 să atingă viteza Mach 8 și au asigurat că poate ajunge la aeronave care zboară cu o viteză de peste trei ori mai mare decât viteza sunetului la distanța și altitudinea maxime.
Spre deosebire de majoritatea rachetelor sovietice care se bazează pe ghidarea prin radiocomandă, rachetele S-200 foloseau un detector radar pasiv încorporat, care poate localiza aeronavele „țintite de semnalele reflectate de radarul Square Pair de la sol. Când se apropie de țintă, o siguranță de proximitate detonează focosul de proximitate de 485 de kilograme al rachetei, eliberând 37.000 de fragmente pentru a distruge tot ce se află într-un con de 120 de grade orientat spre față. Dacă acest lucru nu era de ajuns, unele rachete V-880 au fost echipate și cu focoase nucleare antiaeriene de 25 de kilotone.
Până la apogeul sistemului din anii 1980, peste 2.030 de lansatoare S-200 erau împrăștiate pe teritoriul Uniunii Sovietice, o baterie fiind formată, de obicei, din șase lansatoare statice 5P72B, un radar, un post de comandă și vehicule de transport și reîncărcare. Până atunci, aviația NATO se concentra pe tactici de pătrundere la joasă altitudine pe care S-200 nu a fost proiectat să le contracareze, deși încă mai avea un rol teoretic de amenințare a avioanelor spion SR-71 Blackbird care zburau la mare înălțime și a avioanelor de supraveghere RC-135 și E-3, mai lente. În mod util, bateriile îmbătrânite S-200 puteau fi încă conectate în rețea și controlate prin intermediul posturilor de comandă ale sistemelor S-300 și S-400 care le-au urmat.
Un model de export, S-200VE, a fost vândut și în străinătate, unele dintre ele fiind încă operaționale în statele NATO Bulgaria și Polonia. Printre alți operatori notabili se numără Algeria, Iran, Kazahstan, Myanmar și Siria. În 2018, armata siriană având 40-50 de lansatoare S-200 a fost responsabilă pentru singura doborâre a unui avion israelian – un F-16I Sufa – în timpul campaniei de bombardament de zece ani a Israelului care a vizat activele iraniene/Hezbollah din Siria. Cu toate acestea, bateriile de S-200 ale Siriei au doborât, de asemenea, în același an, din greșeală, un avion rusesc prieten (Il-22M, ucigând 15 persoane), au lovit insula Cipru cu o rachetă rătăcită și au suferit pierderi în urma loviturilor apărării aeriene israeliene.
Ucraina a moștenit multe sisteme S-200V de la Uniunea Sovietică. În mod tragic, în timpul unui exercițiu de apărare aeriană din 4 octombrie 2001, o rachetă V-880 a depășit probabil o dronă țintă care fusese distrusă deasupra Mării Negre de o baterie S-300 și, în schimb, s-a fixat pe un avion Tu-154 al Siberian Airlines. Detonarea rachetei deasupra avionului de linie și prăbușirea care a urmat au ucis toți cei 78 de pasageri și echipajul zborului 1812. Kievul a plătit 15 milioane de dolari familiilor victimelor din Israel și Rusia.
Până în 2013, trei brigăzi ucrainene de apărare aeriană (cu sediul în Herson, Odesa și Kiev) și două regimente din Crimeea și Kamianka-Buzka (lângă Liov) erau încă echipate cu S-200V. Deși mai puțin moderne și mai puțin capabile decât sistemele S-300P și S-300V ale Ucrainei, S-200 aveau totuși o rază maximă de angajament mai mare. Cu toate acestea, ultima unitate S-200 a fost desființată în luna octombrie a aceluiași an, cu doar câteva luni înainte ca Rusia să cucerească Peninsula Crimeea de la Ucraina.
După invaziile inițiale ale Rusiei din 2014-2015, Ucraina a început să lucreze pentru a reconstitui o parte din apărarea sa aeriană sovietică retrasă, iar reactivarea bateriilor S-200 a devenit un obiectiv. Dar un raport din 2018 evidențiază S-200 ca fiind singurul sistem ex-sovietic pe care armata ucraineană încă nu avea capacitatea de a-l utiliza. Încă nu există nicio dovadă mediatică care să demonstreze că S-200 operaționale în Ucraina sunt în serviciu. Se poate specula că unele ar fi fost reactivate discret și, eventual, modernizate cu ajutorul Poloniei.
În timp ce S-300 și majoritatea celorlalte rachete rusești de apărare aeriană au încorporat un mod secundar de atac terestru, existența acestui mod pe S-200 nu este confirmată. Acestea fiind spuse, Siria a lansat rachete S-200 în atacuri teroriste de foarte mică precizie îndreptate împotriva rebelilor sirieni și a Israelului. Ghidarea este necesară pentru ca un atac de suprafață S-200 să se dovedească eficient din punct de vedere militar. În principiu, un radar separat ar putea fi antrenat pe o țintă de suprafață deosebit de mare (cum ar fi podul Kerci) pentru ca detectorul pasiv al rachetei să se fixeze pe ea. Un astfel de aranjament pare, în cel mai bun caz, doar circumstanțial practicabil.
Alternativ, tehnicienii ucraineni ar fi putut să improvizeze o ghidare inerțială și/sau un GPS rudimentar pentru a se integra cu unitatea de măsurare inerțială preexistentă a rachetei, care urmărește viteza și direcția rachetei. Acest lucru ar fi permis corectarea cursului în timp ce racheta zbura spre coordonate fixe.
Deși, probabil, încă nu sunt precise și nu sunt concepute pentru a fi invizibile, rachetele V-880 ar pune probleme de interceptare datorită vitezei lor supersonice și ar lovi puternic datorită dimensiunii, vitezei și focosului. Raza maximă de acțiune de 159 sau 190 de mile împotriva țintelor aeriene s-ar putea traduce, conform unor estimări, într-o rază de acțiune de 250 sau 310 mile pentru atacuri la sol.
Sursele rusești rămân convinse că apărarea antibombardiere sovietică a fost transformată într-o amenințare reală la adresa țintelor de pe teritoriul rusesc. Dacă acest lucru este adevărat, s-ar putea ca în cele din urmă ca teatrul de război să ofere mai multe exemple de la puternicul – dar învechitul – sistem sovietic de apărare aeriană.