Mineriada din 13 – 15 iunie, prin ochii unui tânăr istoric: „fricile” lui Ion Iliescu și „spovedania” lui Petre Roman. Cine a evacuat Piața Universității

Inevitabil, participanții direcți la anumite momente istorice pot deveni părtinitori. Este în firea lucrurilor, indiferent dacă fiecare ne declarăm, mai mult sau mai puțin în șoaptă, „de dreapta”, „de stânga”, „de centru” sau… „dezinteresați”. Din acest motiv, mărturia unui tânăr istoric, pe deasupra expert în problematica sistemului comunist, devine oportună, nu doar inedită. În perioada 13 – 15 iunie 1990, Cătălin Manea avea doar 8 ani și nu a participat la mitingurile din Piața Universității, mai ales că nici măcar nu este bucureștean. Însă a studiat fenomenul și afirmă cu fermitate: „Guvernul Roman a hotărât ca poliția să-i evacueze pe cei care mai rămăseseră în Piață. Ion Iliescu era cuprins de dileme!”.

Tânărul istoric Cătălin Manea: „Petre Roman i-a spus lui Andrei Pleșu că Guvernul a hotărât evacuarea Pieței Universității. Ion Iliescu era într-o zonă gri!”

Istoricii sunt mereu tineri, pentru că rămân chirurgii care „operează” timpul ce îmbătrânește. S-ar spune că s-a așezat praful peste Mineriada din 13 – 15 iunie, așa cum s-a urcat la cer și cenușa morților Revoluției. Greșit. Cătălin Manea vorbește, astăzi, despre Piața Universității, ca și când evenimentele s-ar fi petrecut ieri. Și chiar așa s-a întâmplat pentru noi toți, cei care încercăm să recuperăm timpul pierdut. Dar să începem povestea noastră…

„La vremea aceea eram copil și nu am mers în Piața Universității, mai ales că trăiam la Buzău. În schimb, mi-am construit disertația pentru lucrarea de licență pe subiectul „Piața Universității”. În anul 2005, când m-am aflat în această situație, pentru mine era ceva inedit. Pe parcursul tezei am făcut o paralelă între presa pro și anti FSN. Însă, după 20 de ani, mi-am format o părere diferită cu privire la respectivele evenimente, pentru că au apărut și alte informații referitoare la prima jumătate de an de democrație românească”, și-a început mărturia Cătălin Manea, în exclusivitate pentru FANATIK.

Nici până în ziua de azi nu s-au încheiat discuțiile privitoare la felul în care a fost reprimat, sângeros, „fenomenul Piața Universității”. „Cine a fost de vină, Iliescu și rușii, Roman, Securitatea aflată încă pe „metereze”?”, este întrebarea care persistă, în timp ce dosarele dorm, liniștite, pe diverse rafturi, iar de victimele din 13 – 15 iunie nu-și mai amintește aproape nimeni. Cătălin Manea a făcut un recurs la memoria colectivă:

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

„În anii 2000, Petre Roman a făcut un interviu cu Andrei Pleșu, în care a vorbit despre evacuarea Pieței Universității. Acolo a început marele scandal. Până atunci avusese loc un miting al păcii, iar câțiva anti-comuniști intraseră în greva foamei, așa cum se întâmplă și în alte țări civilizate. Dar, în acel moment, Guvernul a hotărât ca poliția să-i evacueze pe cei care mai rămăseseră în Piață”.

„Profitând de ocazie, din pricina disoluției statului, susținătorii greviștilor au sărit și ei în stradă. Au urmat câteva zile de freamăt la București. Au avut loc lupte de stradă, mitinguri și totul a culminat cu venirea minerilor”, a continuat istoricul.

Și totuși, din punct de vedere istoric, oare Iliescu are vreo vină în contextul violențelor din 13-15? Este întrebarea care persistă, indiferent de simpatiile sau de antipatiile politice ale fiecăruia. Ca de obicei, se pare că adevărul se află în zona „gri”, cel puțin după părerea lui Cătălin Manea:

„Să spunem că Ion lliescu putea și nu putea reacționa diferit. Au existat mai multe „frici” ale lui Ion Iliescu, unde mai pui că el primea informații în plus față de alții. E drept că noi l-am dat jos pe Ceaușescu, dar, la vremea respectivă, nu se știa încotro va merge țara, dacă spre o democratizare de tip occidental sau dacă va rămâne într-o zonă gri. Câțiva ani am plutit cu toții într-o stare de dilemă. Așa s-a întâmplat și cu Iliescu…”

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

De la Buzău către Moldova, în căutarea miturilor… coloraturii politice

Înainte de a continua dialogul nostru, se cuvine o paranteză. Se zice că românul apare pe lume „poet”, dar, pe undeva, se naște și cu un anumit partizanat local. Inclusiv de ordin politic. L-am întrebat, așadar, pe interlocutorul nostru care era „trendul” în zona sa natală, pe vremea evenimentelor din 13 – 15 iunie. Ca să știm cu cine discutăm… Așadar, am revenit la celebra dilemă „dreapta, stânga, centru…”

„Eu am trăit în zona de nord a județului Buzău. Îmi amintesc că toate aceste probleme se discutau în familie. Unii erau pro, iar alții erau anti Ion Iliescu. În toate familiile au existat polemici… Indiferent de zonele țării, unii oameni au rămas pro-stânga, iar alții și-au schimbat părerile. Buzăul nu era o „zonă roșie”, așa cum s-a vorbit despre Moldova”, ne-a mărturisit intervievatul nostru.

Să încheiem, însă, „demitizarea” conceptului numit „Moldova pro-stânga, recte Ion Iliescu”: „Și Buzăul meu a fost o parte a țării împărțită, precum întreaga Românie. Dar, ca să revin, într-adevăr, faptul că Moldova a fost „roșie” a reprezentat unul dintre marile mituri, după 1990. Inexact. Moldova a fost verde, portocalie și galbenă, la un moment dat. A fost în toate felurile…”

„FSN nu a fost o grupare comunistă. Dar foștii membri PCR au ales altă cale decât cea a lui Ceaușescu”

Contextul istoric creat de Revoluția din 1990 era unul tulbure. Toți românii ne inițiam în tainele „democrației originale”, așa cum o numise cineva la televizor, dar fenomenul trebuie privit cu luciditate, din punct de vedere sociologic și mai ales istoric. I-am oferit, din nou, cuvântul lui Cătălin Manea:

„Perioada 13 – 15 iunie 1990 reprezintă sfârșitul unui ciclu al competiției anti și pro FSN. După moartea lui Nicolae Ceaușescu, societatea s-a împărțit în anticomuniști și o altă latură, pe care nu știu cum s-o denumesc. FSN n-a fost o grupare comunistă, iar faptul că reunea și foști membri de partid n-o făcea, totuși, nici socialistă și cu atât mai mult socialist-extremistă. Pur și simplu, erau alți foști membri ai PCR, care și-au dorit altceva decât calea aleasă de Nicolae Ceaușescu”.

„În anii imediat următori, din punct de vedere doctrinar, cei la care mă refer au virat către o stângă mai modernă. Fenomenul se încadrează în ceea ce numim „germenii democrației”. Oamenii puteau să protesteze, iar, de la începutul existenței sale, FSN-ul s-a trezit contestat în stradă, lucru nemaivăzut în ultimii 45 de ani în România, unde toate mișcările fuseseră reprimate. Însă a existat o totală lipsă de dialog, atât la nivelul opoziției, cât și la cel al FSN-ului”, a continuat istoricul.

Partenerul nostru de dialog consideră că, profitând de libertate, toată lumea a ieșit în stradă și așa au apărut și temerile din sânul FSN-ului: „Nu-i durea doar faptul că vor pierde puterea, pentru că acela era cel mai simplu pas. Pur și simplu, le era frică să nu se transforme mânia populară într-o stare de haos. Contextul internațional era unul agitat. Uniunea Sovietică traversa o perioadă încărcată de probleme, începuseră revoltele din Iugoslavia, unde mai pui că, înainte de 13-15 iunie, avuseseră loc evenimentele de la Târgu Mureș, o altă etapă istorică românească puțin cercetată”.

„Minerii” și fosta Securitate care controla sindicatele

Foarte probabil, respectivul context a condus la o reacție în serie: „FSN, formațiune condusă de Ion Iliescu și de Petre Roman, a considerat că întreaga contestare poate conduce la o contra-manifestație. De fapt, minerii au fost susținătorii FSN-ului, care au ieșit în stradă. Iar când statul este slab, se petrec evenimente reprobabile. Să nu uităm că nu a fost prima venire a minerilor în București. Așa cum se petrec, în general, lucrurile după o revoluție, datorită disoluției statului – care, de altfel, și-a folosit forța timp de zeci de ani – toate frustrările și nemulțumirile au ieșit în stradă și au refulat”.

Să ne referim, însă, și la vizita pe care Miron Cozma (n.r cel care mai târziu avea să schimbe „macazul” din punct de vedere politic…) și acoliții săi au făcut-o la București, în acea vară fierbinte a anului 1990…  „Minerii, cu sau fără ghilimele, pentru că în grupurile acelea nu se găseau doar „ortaci”, au fost susținuți de cetățenii din București care își susțineau partidul (FSN) sau favoriții, au venit grupați, iar aceasta este o poveste veche și destul de delicată”. Nimic mai simplu. Însă:

„Din păcate, nici în ziua de astăzi nu cunoaștem toate dedesubturile acestui caz. Spre exemplu, dacă „minerii” au venit aici doar din elan patriotic sau dacă au fost aduși de către fosta Securitate, care îi controla pe liderii sindicali. Și de atunci, minerii și-au făcut un obicei de a veni la București…”

„FSN face ordine”, i-am amintit intervievatului nostru una dintre lozincile la modă din acea perioadă. Răspunsul a sosit imediat: „Într-adevăr, așa se scanda. La vremea aceea, în București și în întreaga țară existau inclusiv susținători ai FSN-ului. Era democrație și fiecare era liber să-și exprime adeziunea către un partid sau către un candidat”.

Implicarea Uniunii Sovietice rămâne un semn de întrebare

Să revenim, totuși, la „zona gri” în care gravita România acelor vremuri. Contextul internațional era tulbure, iar pentru o țară obișnuită să-și modeleze destinul și traiectoria după interesele altora, compromisul era sinonim cu supraviețuirea. Aceasta este și părerea istoricului Cătălin Manea:

„Datorită faptului că, în 1991, am încheiat un tratat cu URSS, care ținea inclusiv de capitolul apărare, observăm că, la ora aceea, încă ne aflam într-o zonă gri. Probabil, nu primisem „OK-ul” necesar pentru a ne îndrepta către Occident. Nu știu cum ar fi fost interpretată la Moscova o deschidere mai mare, pentru că Uniunea Sovietică încă avea o mare influență la nivel internațional, în ciuda problemelor sale interne”.

„Americanii și occidentalii nu au contestat această influență. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, sovieticii ar fi luat alte măsuri sau, pur și simplu, nu ar fi intervenit în problemele altor țări”, și-a urmat firul ideii interlocutorul FANATIK.

Cătălin Manea a mers și mai departe: „Dacă ne reamintim inclusiv evenimentele de la Târgu Mureș, din 1990, trebuie spus că nici măcar acum nu știm exact cum s-a materializat influența sovietică. La fel au stat lucrurile în fosta Cehoslovacie, ca să nu mai vorbim despre dezmembrarea Iugoslaviei…”

„Atitudinea sovieticilor din anii ’90 rămâne o mare dilemă… Fără discuție, ei au acționat, însă nu știm în ce scop, mai ales că, imediat, în 1991, Uniunea Sovietică a făcut implozie. A urmat războiul civil din 1993 și o lungă perioadă de haos. După 20 de ani, timp în care rușii și-au rezolvat problemele interne, iată ce se întâmplă în zilele noastre”, a punctat istoricul.

Coposu și Patriciu, prezenți la „Cina cea de taină”, dar răspunsurile rămân la Securitate

Am dorit să revenim, punctual, la evenimentele la care ne referim și de la care s-au scurs fix 33 de ani. O „vârstă Hristică”, dar latura mistică ne preocupă mai puțin, mai ales când avem de-a face cu un fenomen, Piața Universității, încheiat cu violențe care au făcut înconjurul planetei, prin reportajele realizate de televiziunile și de publicațiile din lumea civilizată.

„Este greu de comentat perioada 13 – 15 iunie, pentru că România era împărțită, și ambele tabere aveau susținători. Important este că aveam democrație, ne bucuram de libertate și că oamenii au simțit că este momentul să iasă în stradă”, a „parat”, diplomatic, Cătălin Manea, care ne-a dezvăluit unul dintre momentele mai puțin cunoscute ce au marcat respectivele zile:

„La vremea aceea, a fost organizată o masă rotundă, pe ideea FSN versus opoziție (partidele istorice). Acolo s-au stabilit o serie de linii directoare, pentru o durată de 10 ani. Ion Iliescu a afirmat că a invitat partidele istorice, în spirit democratic. Erau prezenți toți cei care au jucat roluri importante în următorii ani: Corneliu Coposu, Dinu Patriciu…”

„S-a discutat despre alegeri, despre CPUN (n.r. primul Parlament după Revoluția din 1989), iar Iliescu a subliniat că i-a chemat pe toți din respect și pentru faptul că au susținători. Însă, la momentul respectiv, cu excepția celor 3 – 4 partide prezente la masa rotundă, mai erau încă vreo 16 – 17 formațiuni proaspăt constituite. „Atunci, de ce nu aș chema pe toată lumea?”, a întrebat Iliescu. Și a continuat: „De ce opoziția a contestat faptul că FSN sau foștii membri ai CPUN au vrut să-și facă partide politice? Este un lucru antidemocratic. Dacă e democrație, atunci să fie pentru toată lumea!”. „Așa a zis Iliescu”, a continuat intervievatul nostru.

Întâlnirea prevăzută pentru a aduce pacea între cele două tabere a continuat pe un ton arțăgos, iar relatarea istoricului este elocventă: „Pentru că era perioada mitingurilor, oamenii ieșeau să protesteze și nu mai mergea nimeni la muncă sau la studii. Nervoși, Petre Roman și Cazimir Ionescu au spus: ‘Dacă dumneavoastră v-ați scos oamenii în stradă, atunci o să-i scoatem și noi! Să vedeți cum va fi atunci!’. În schimb, referitor la motivul aducerii minerilor, încă persistă multe întrebări. Răspunsurile rămân la Iliescu, la Roman, la miliție, la fosta securitate…”

Așa cum am bănuit, finalul discuției noastre a fost unul amar. „Referitor la 13 – 15 iunie 1990, dincolo de acel dosar aflat pe rol, din punct de vedere istoric nu se poate trage nicio concluzie. Au existat multe influențe care au creat aceste necunoscute. E greu să-ți formezi o părere competentă, deoarece contextul nu era întâlnit doar în România, ci și în alte țări ex-comuniste. Ca și în cazul Revoluției, probabil că vom rămâne în zona necunoscutului încă 50 de ani”, a încheiat Cătălin Manea.