Șprițuri de poveste. Cum îl îmbăta Constantin Brâncuși pe Erik Satie cu Beaujolais

La 16 martie 1957, Constantin Brâncuși s-a transformat într-o Pasăre Măiastră și a pornit pe Coloana Infinitului spre ceruri. Dar, astăzi, este momentul ca, dincolo de artist, să privim omul și patimile sale, undeva sub cerul înobilat al Parisului.  Și ce ar reprezenta această fortăreață a boemiei fără comorile sale în formă… lichidă, printre care și nobilul vin de Beaujolais? Este o întrebare mai mult retorică. Însă, chiar și într-o situație „metaforică”, Brâncuși a „sculptat” răspunsul într-o galerie de șprițuri de poveste, cum sunt cele alături de compozitorul și pianistul francez Erik Satie, pe care îl „îmbiba”, până la refuz, cu vin de Beaujolais?…

Șprițuri de poveste la Paris, cu Brâncuși și cu Erik Satie, zis „Cipică”: „Ne-am întors din drum și ne-am apucat iarăși de băut”

Dincolo de opera sa fundamentală, titanul din Hobița a fost un om de lume. Nu doar că a trebuit să ajungă până în „Orașul luminilor” pentru a se iubi cu… o gorjeancă pe nume… Maria Tănase (adevărul relației Brâncuși – Tănase este, însă, altul…), dar și cu Marie Bonaparte, însă a fost prieten la cataramă cu intelectualii vremii, precum Erik Satie, sculptorul Auguste Rodin (care i-a fost idol), Tristan Tzara și cu pictorul și sculptorul Marcel Duchamp. Dar șprițul nostru de poveste se referă la Satie, pe care sculptorul în poreclise, neaoș, „Cipică”, și pe care îl turmenta cu vin de Beaujolais…

Lui Constantin Brâncuși îi plăcea să bea și să fumeze. De multe ori petrecea până dimineața și, în dese râduri, îl invita la el pe Erik Satie. Odată l-a chemat să tragă un chef, și au băut până dimineața vin de Beaujolais. Amândoi erau încă foarte tineri și „țineau” la pahar. Între timp s-a făcut ora 5 dimineața, și Satie a cedat. A cerut să plece acasă, iar Brâncuși s-a oferit să-l întovărășească.

Când cei doi petrecăreți de poveste au ajuns în dreptul străzii Monsieur le Prince, lui Satie i s-a făcut rău. Sculptorul i-a cerut să-i întindă o mână, apoi pe cealaltă. Surprinzător, mai ales având în vedere starea avansată de… voie bună, dar și cu dureri de cap pe care o aveau cei doi, Brâncuși a început să-l învârtă pe „Cipică” în sens invers…

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

„Ei, cum te simți acum? Mă simt de minune! Ne-am întors din drum și ne-am apucat iarăși de băut. Era formidabil, un om cu totul extraordinar”, avea să povestească, mai târziu, Erik Satie. Acesta era omul, artistul, prietenul și petrecărețul Constantin Brâncuși, cel pe care îl amintim și astăzi, la 67 de ani de la urcușul său în vârful „Coloanei fără Sfârșit”.

Destinul lui „Dumnezeu” printre butoaie

Am mai spus-o, dar Constantin Brâncuși a tradus piatra pe limba lui. A sculptat, a desenat, a iubit și a chefuit. Mâinile acelea paradoxale, tipice atât țăranului de la Hobița, dar și ale aristocratului parizian, nu au tremurat niciodată… Oriunde am vorbi despre Brâncuși, la București, la Paris, oriunde pe Mapamond, el rămâne o enigmă și un miracol.

Enigmă, pentru că sensurile creației sale stăruie nedeslușite și pentru că, dincolo de „Coloana fără sfârșit”, „Masa tăcerii”, „Domnișoara Pogany”, etc., există o mulțime de opere „ascunse”. Miracol, pentru că redescoperirea în Brâncuși constă în mondializare, prin românitate. Gramatica română este sculptura lui Brâncuși, cel „Fără de sfârșit”, iar șprițurile sale de poveste au darul unei euharistii.

Compozitorul Erik Satie și alți prieteni ai lui Brâncuși îi spuneau în intimitate „Dumnezeu”. Ei nu știau, însă, că, în tinerețe, el chiar îl sculptase pe „Dumnezeu”, sub chipul lui Tolstoi ieșind dintr-o carte. Nicio daltă a vreunui artist nu mai crease, până atunci, o asemenea „erezie” sublimă. Dar garda personală a sufletelor noastre de români este compusă din zeci de alte opere tainice și stăruitoare, pe care urmează să le descoperim…

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Ca să poți visa, trebuie mai întâi să trăiești. Fiind al șaselea copil (din a doua căsătorie a tatălui său) al unei familii sărace, cu șapte odrasle, Costache Brâncuși – cum îi spuneau ai săi – și-a luat viața în mâini încă de mic, de pe la 10-11 ani. La vremea aceea a fugit de acasă, din Hobița natală, la Târgu Jiu, de unde l-a adus înapoi mama sa, pentru ca peste doi ani să fugă din nou.

Încă de la vârsta de 8 ani cunoscuse ce înseamnă viața printre străini, când intrase ca ucenic la un negustor de butoaie (vă mai amintiți „Șprițurile de poveste” cu Matei Millo pe… butoaie?) din Peștișani, ca să-și ajute mama, dat fiind că, de mic, înainte de a se naște sora sa, Frăsina, a rămas orfan de tată.

Ușor „afumat” cu pictorul Steriadi și „Hotel Continental”, un nume imposibil de pronunțat

Tot în capitală, Brâncuși a mai locuit pe strada Budai Deleanu, în casa arhitectului Brandl, cel care a construit Biserica Italiană. Soția arhitectului, pe nume Lucia Brandl, care era un fel de asistentă medicală, l-a protejat pe tânărul sculptor și i-a oferit găzduire gratis. În schimbul acestui favor, Brâncuși a lăsat familiei Brandl mai multe lucrări, așa cum le-a dăruit acel crucifix măicuțelor din Luneville.

Din păcate, se pare că fiul soților Brandl a prăduit o parte din lucrările lăsate, a încercat să treacă granița cu unele dintre ele, ba, mai mult, a făcut și un fals după un cap de copil, dar a fost prins. După alte surse, respectivul fals ar fi fost „opera” unui italian, însă informațiile sunt contradictorii.

Dar să revenim la șprițurile noastre, „sculptate” în poveste, pentru că introducerea noastră a avut un scop precis. În perioada respectivă, Constantin Brâncuși îl cunoscuse pe compozitorul francez de origine română Marcel Mihailovici. Acțiunea s-a petrecut chiar în anul 1938, atunci când a fost înălțată Coloana Fără Sfârșit din ansamblul monumental de la Târgu Jiu.

Sculptorul tocmai se întorsese de la Paris și îi telefonase lui Mihailovici, care nu a răspuns. Ajuns la locuința prietenului său, Brâncuși a aflat de la mama muzicianului că acesta este plecat, împreună cu unchii săi, să mănânce la o cârciumă al cărei nume… nu-l putea pronunța. Era vorba despre restaurantul Hotelului Continental. Sculptorul era cu pictorul Jean Alexandru Steriadi, amândoi un pic „afumați” și dornici de continuarea șprițului de poveste.

Chef cu pelin, cu ficat de gâscă și cu murături, la birtul de lângă biserica Șelari

Aici are cuvântul Marcel Mihailovici: „M-au obligat să-mi las unchii și să merg cu ei, într-un birt lângă biserica Șelari, care era specializat în ficat de gâscă și murături. Îmi vine și acum, după 40 de ani, apa la gură când mă gândesc la acele timpuri… Am stat cu Brâncuși și cu Steriadi până la trei noaptea, cu pelin”.

Este obligatoriu să amintim și faptul că Brâncuși nu era doar un gurmand. La Paris, gătea mâncăruri tradiționale românești pentru oaspeții săi petrecăreți, cânta la vioară melodii tradiționale neaoșe și, nu în ultimul rând, spunea bancuri. A fost mereu un tip deschis, cu simțul umorului tipic oltenesc, în timp ce, dincolo de „perdea”, mocnea geniul său care a dat omenirii un alt sens.

Constantin Brâncuși a trăit „cu încăpățânare”, așa cum i-a spus-o mentorul său, Auguste Rodin. Chiar dacă la începuturile vieții sale pariziene s-a mulțumit cu 20 de cenți pe zi, a știut să-i drămuiască, astfel încăt să-și permită aproape tot ce își dorea un june aspirant în lumea „belle artelor”. Mai târziu, după cum am putut observa, devenise bucuros să-și cinstească prietenii cu câte un șpriț de poveste…

Mama lui și-a dorit să-l vadă preot, dar, mai în glumă, mai în serios, eroul povestirii noastre se „aghesmuia” în alte moduri. Și o făcea cu șarm, fără să epateze. Poate și din acest motiv, nu numai grație lucrărilor sale a fost atât de iubit încă din timpul vieții. Despre el, Geo Bogza a afirmat că „a plecat din Hobița și nu va muri niciodată”. Și tocmai de aceea, la acest ceas, închinăm și noi un șpriț de poveste, la soclul unui zeu.