Editorial. Republica lui Ghilotină și mămăliga fâsâită. Macron culege ce a semănat, în arealul lui Iohannis câinii latră, bicicleta trece

Diferența dintre Franța și România stă în faptul că marele Paris este simbolul revoluțiilor care au schimbat istoria lumii, în timp ce, în „micul Paris”, mămăliga nu explodează decât sub formă de șantaj popular și numai atunci când e vorba despre profit imediat. Dacă administrația de la Élisée, în frunte cu președintele Macron, culege ce a semănat, în arealul lui Klaus Iohannis câinii latră și ursul (bicicleta) trece, pe drumul bine bătut din 1990 încoace. Moartea violentă a tânărului cu origini algeriene a declanșat infernul și franțujii n-au… simțul umorului, ci pe al… omorului. „Un fleac, l-au ciuruit”, s-ar zâmbi cinic pe la noi, dar într-o țară cu ambâțuri de fost imperiu colonial chestiunea e sensibilă, chiar dacă, teoretic, „mortul e vinovat” pentru că n-a vrut să se prezinte la un control de rutină. De aici apare, însă, o altă discuție și o judecată comparativă.

În apropierea aniversării Revoluției Franceze, la Paris domnește spiritul ghilotinei, iar capul lui Macron se clatină. În Bucureștiul lui Klaus Iohannis, mămăliga „explodează” doar în pauza de masă

Actualele proteste din Franța nu se datorează, exclusiv, adolescentului împușcat de poliție. Acesta este doar fitilul care poate arunca în aer o țară și, de ce nu, un continent. Similar pe undeva cu episodul asasinatului (regizat) de la Sarajevo, care a dat naștere Primului Război Mondial, cazul care cutremură în aceste zile națiunea franceză poate produce un efect de tăvălug. Franța, care de decenii gâfâie pe un butoi de pulbere, a picat pradă disoluției autorității, iar poporul educat în spiritul „Liberté, Égalité, Fraternité” nu prea e dus la biserică și mai ales nu „înghite” la nesfârșit. Asta, poate și pentru că se apropie ziua de 14 iulie, când fiecare francez aniversează, alături de intima sa ghilotină, căderea Bastiliei…

Luptele de stradă din Paris sunt doar continuarea firească a unor evenimente care, nu demult, semănau la capitolul cauzalitate cu realitatea mioritică a ultimelor zile. În luna martie, Guvernul francez s-a confruntat cu un șir de demonstrații care au durat mai bine de o săptămână, după ce încercarea lui Macron de a crește vârsta de pensionare a scos în stradă milioane de oameni. Prin alte zone „original – democrate”, revoluțiile se fac doar în pauza de masă, iar fermitatea ideilor durează până începe sezonul estival.

Conform Reuters, decizia total nepopulară de a prelungi cu doi ani vârsta de pensionare, adică până la 64 de ani, a generat peste 200 de mitinguri și, potrivit sindicatelor, numărul total al protestatarilor s-a ridicat la o cifră de 3,5 milioane de persoane. Pentru că și în Hexagon politichia se face tot pe sistemul de struțocămilă, Senatul, majoritar de dreapta, s-a aliniat partidului de centru Renaissance, al lui Macron, și urma să voteze în favoarea reformei pensiilor.

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Proiectul a fost revizuit de o comisie mixtă, formată din parlamentari ai Camerei Inferioare și ai Camerei Superioare, altfel spus băieții au aburit-o ca în cheiurile Senei, dar reacția a fost una dură și mai ales a demonstrat sensibilitatea unui popor care nu permite autorităților să-l transforme într-o căruță cu Muppetsi. Aici apare diferența socială dintre națiuni și populații, dar și discrepanța „gastronomică” dintre mușchiul flambé și piftia stătătoare.

La București – sur – Dâmbovița, piftia stătătoare nu face minuni, iar mămăliga se holbează la TV

La București – sur – Dâmbovița, am observat cum s-au petrecut evenimentele din timpul grevei profesorilor, ale căror pretenții s-au dovedit încă o dată justificate, după ultimele rezultate colosale obținute de bravii lor elevi la evaluarea națională. Acum, scandalul legat de creșterea vârstei de pensionare pune din nou gaz pe foc și există voci care susțin că am putea asista la o criză de personal fără precedent, în situația în care o mulțime de magistrați și de polițiști sunt tentați să se retragă.

Se vorbește despre un alt val de greve blajine, dar probabil că vom mai avea de așteptat. În fond, cine-i tâmpit să piardă timpul la mitinguri pe căldura asta, când orice bugetar cinstit termină concediul cu plată și se pregătește să plece în concediu de… odihnă. Trai neneacă seara la televizor, unde ne „înfierbântăm”, dacă mai e cazul, cu știrile care vizează violențele din Hexagon, trai neneacă și dimineața, tot la TV sau la radio, în mașina personală, unde aflăm mereu ceva nou, anume că la noi nimic nu se schimbă…

Din păcate, Parisul de astăzi evidențiază un postulat. Faptul că orice revoluție, răscoală sau revoltă în masă se cocoață inclusiv pe pilonul exceselor este evident pentru oricine și nu mai necesită demonstrație. Așa s-a întâmplat și la Revoluția Franceză din 1789 și astfel par să se desfășoare ostilitățile și în zilele noastre, când statul de drept scârțâie din toate balamalele. Un tânăr a fost împușcat și – dincolo de motivație și de context – zarurile au fost aruncate.

Digisport.ro

A renunțat la sportul profesionist și a devenit ”cea mai frumoasă actriță de la Hollywood”

Până la întoarcerea la romantica ghilotină mai e doar un pas și nu mai interesează pe nimeni dacă acest recurs istoric ar fi moral, imoral ori măcar justificabil. În momentul în care autoritatea sucombă, reacția mulțimilor capătă o anumită legitimitate al cărei sens nu se găsește în cărți. Iar statul intră în disoluție. Și când te gândești că exemplul este oferit de o țară privită drept una dintre apologetele democrației moderne…

Când cuțitul sare din os, nepolitizat…

Privim cu oarecare stupoare faptul că, dincolo de educație, ofensiva stradală dovedește că omului i-a ajuns cuțitul la os. Cine participă la zaveră e altă discuție, dar vorbim despre un fost imperiu colonial care și-a asumat toate riscurile, dar care a uitat să-și onoreze cetățenii, așa cum cetățenii, la rândul lor, au uitat să respecte autoritatea.

Dincolo de nuanța de agresivitate (la fel de) condamnabilă precum a celor împotriva cărora protestează, rebelii francezi au dat dovadă de reacție imediată și mai ales n-au permis ca acțiunea lor să fie politizată, cum s-a întâmplat, spre exemplu, la noi, în timpul mitingurilor mioritice, legate de tragedia de la „Colectiv”.

Dacă franțuzul funcționează pe sistemul „à la guerre comme à la guerre”, românul folosește alte sintagme, s-ar zice… de „bun simț”. El își iese din pepeni, se șucărește, e scos din sărite sau, de cele mai multe ori, se dă singur cu capul de pereți. În 1989, la ultima sa ispravă de proporții, blajinului neaoș i-a trebuit un popă ungur și, pe deasupra, potrivit unor mărturii, agent CIA, ca s-o pună de o fierbere ce ulterior s-a transformat în Revoluție.

Cu siguranță, nu îndemnăm la violență, după modelul francez (și de ce nu, american, dacă ne amintim la asaltul lui Trump asupra Capitoliului!), ci la reflecție. Eroicul nostru popor rămâne placid până îl atingi la buzunar. Apoi, cheamă câțiva prieteni și aranjează de-o demonstrație, dar, dacă cumva e meci, seara străzile se golesc. Nu e o glumă. Să ne amintim cum rămânea „cheală” Piața Universității prin iunie 1990, când se desfășura „Coppa del Mondo”, din Italia…

Pentru orice individ care a protestat măcar o singură dată împotriva abuzurilor este firească întrebarea dacă, în zilele noastre, mai există etică, mândrie, onoare și capacitate de reacție, dincolo de marginalizarea ideii de revoltă, care a ajuns să depindă exclusiv de propriul portofel.

Bicicleta trece, câinii latră și blazarea rămâne soră cu înjurătura

La Paris, hoardele au năvălit peste democrație pentru că un om a fost ucis, ba chiar a fost lichidat spectaculos, în stilul filmelor regizate de Luc Besson. La București, morții de la „Colectiv” încă se mai gândesc, pe lumea cealaltă, de ce tragedia lor a fost exploatată politic, în timp ce „viii” n-au nici acum habar (în perioada istoricei eliberări a lui Piedone!) cine sunt adevărații vinovați pentru crima în masă.

Mămăliga, acest indiciu simbolic în privința noastră, nu mai explodează, așa cum se zicea prin anii de dinaintea mătrășirii lui Ceaușescu. Dincolo de refuzul total de a îmbrățișa ideea de agresivitate publică, descoperim că ne place să fim păcăliți, duși cu preșul pentru câțiva leuți și eroici în a ne văita de propriile neputințe.

În România, se petrece invariabil următorul fenomen. După toate alegerile, pe care le privim ca pe niște meciuri de fotbal, ne bucurăm că „am câștigat”. Vine fiesta, care ține trei zile, și apoi urmează parastasul de 4-5 ani, timp în care îi înjurăm creștinește tot pe ăia pe care i-am votat. Problema este că dacă, în Franța, Emmanuel Macron a ajuns să culeagă ce a semănat, în arealul bine făcut al lui Klaus Iohannis câinii mai latră uneori de foame, iar bicicleta trece. Nenorocirea este că blazarea nu e un act democratic.