Meciul cu Elveția este deja istorie. Edi Iordănescu a avut noroc cu jucătorii pe care i-a selecționat și a obținut un rezultat bun după un joc prost. „Jokerul” Mihăilă (presa elvețiană l-a numit așa) a dat declarația serii, părerea mea: „Suntem o echipă mică, cum spun toţi, dar aveţi încredere în noi, pentru că alţii nu aveţi!”. Amintindu-mi de un banc din Epoca de Aur comunistă: „Care-i asemănarea dintre nevastă și PCR? Asta avem, asta iubim!”. Așa și cu „tricolorii” de azi: asta avem, asta iubim!
Lucerna este pe malul lacului cu același nume, Lacul Celor Patru Cantoane, în jurul căruia se lăfăie în neutralitatea lor superioară și bogată cele 26 de cantoane elvețiene. Îmi aduce aminte că la „amicalul” din 3 aprilie 1990, 2-1 pentru ei, după ce Gică Hagi deschidea scorul din penalty, a venit să ne salute președintele FIFA, Sepp Blatter, amic cu Mircea Pascu, pe atunci președinte FRF, odihnească-l Domnul…
Ochii săi de… radar ne-au „fotografiat” din cap până-n picioare. Și când i-am satisfăcut curiozitatea despre ce se întâmplă în România după lovitura de stat din decembrie ’89, că e greu, nemaitrecându-se niciodată brusc și sângeros de la socialism, atenție: nu comunism!, la capitalism, ne-a străfulgerat cu câteva cuvinte: „Da, e greu… dar văd că voi aveți pantofi de o sută de dolari în picioare!”.
Avem o amintire neagră cu Elveția din 1967, 1-7 în preliminariile celui de-al treilea Campionat European din istorie, Italia 1968, când, se spune, medicul Nicolae Stănescu le-ar fi dat jucătorilor noștri cine știe ce pastile de somn în locul stimulentelor energizante de înviorare… Dar nici atunci, în a doua înfrângere umilitoare din istoria naționalei, după un 0-9 cu „țara vecină și pretină” Ungaria în 1948, n-a fost diferența uriașă de joc din primele 85 de minute de la Lucerna, luni seară.
Meciul, se știe, a avut cifre groaznice pentru naționala lui Edi Iordănescu: 67%-33% posesie (74%-26% la pauză), 90-23 atacuri periculoase (150-48 la total), 680-216 pase reușite, (749-283 la total), 17-6 acțiuni periculoase, 8-0 ocazii mari de gol. 2-0 la pauză, 2-2 la final și „România năucește Elveția!”, după cum stă scris pe site-ul UEFA.
„Prost să fii, noroc să ai” este un adevăr dur al spiritului românesc. Emanație mioritică probată, confirmată, jucată deplin în finalul meciului. Când am dat-o în altă vorbă străbună: „Dumnezeu cu mila!”… Să fie primit, zic!
După ce antrenorul Murat Yakin a făcut schimbări în ideea „Ce pot să ne facă căzuții ăștia?!” („…facă căzuții…” nu e cacofonie nici în franceză, nici în germană, nici în italiană, nici în… retoromană, limbile oficiale din Elveția, nici în turcă, limba strămoșilor lui Yakin), norocul l-a mângâiat pe Edi, ne-a luat în brațe pe toți și ne-a cântat „Doamne, ocrotește-i pe români!”, iar Olimpiu Moruțan și Valentin Mihăilă (băgați în joc, inspirat, în minutul 57, în locul lui Florinel Coman și Ianis Hagi) au „dansat” perfect pe aceste ritmuri patriotice.
„Alea iacta est!”, vorba străbunului Iulius Cezar, dar lăsați-mă să pun și eu o întrebare lui Edi Iordănescu, oricât de retorică ar fi. Când joci 5-4-1, vrei să te „închizi”, dar și să ataci, se știe din decenii de antrenorat că mijlocașii laterali trebuie să fie fotbaliști cu viteză de pătrundere.
Așa că nu începi cu prea finuții, dar lenții Hagi și Coman, ci cu clar mai impetuoșii Mihăilă și Moruțan. Așa cum ai nimerit-o în ultima jumătate de oră. E la mintea cocoșului!
Iar tu, Edi, ai ceva, ai demonstrat-o, și sub… creastă! Probeaz-o mai des! Bucură-ne mai des! Dincolo de stereotipul declarațiilor care-mi amintesc – boală veche, ce să-mi fac? – de savantâclurile cu iz de fotbal, fără nicio acoperire practică, ale canibalului fotbalistic Titi Teașcă.