Editorial. Românii și “Hiroshime”, țara mea, cea cu mortul pe masă. Câte lumânări îmi mai înfigeți, ca să iubesc criminalii?

Când caricaturistul Matty ne obișnuise cu „una pe zi”, nu se gândea la Hiroshimele zilelor noastre. România nu mai este mămăliga de care râdeau unii, înainte de 1989, că nu explodează, ci a devenit țara în care nu trece ziua fără o tristețe nucleară. Morții defilează marțial, din șosea până la stația GPL. Le mai alunecă uneori o aortă, un zgârci, o ducere, iar Guvernul promisionist promite că „ia măsuri”.

România mutilată de drogați și de politicieni corupți, Hiroshima „puilor” de Crevedia

A fi incapabil este o crimă. Iar atunci când te dovedești încăpățânat de incapabil, te numești criminal în serie. La Tribunalul de la Haga nu există un hol special destinat handicapaților care își acceptă mutilarea dar care, către finalul incalificabilei lor existențe, pentru că și lenevia are „injecția” ei, se trezesc la viață doar ca să zbiere, uitând că până atunci puteau preveni.

Românul e un „om serios”, precum președintele său: „Vom lua măsuri”. Totul este virtuos, precum în comunism. Acțiunea se desfășoară doar la viitor, pentru că trecutul este șters cu buretele, iar prezentul e prea canicular la cap ca să se miște cineva din scleroza generalizată.

Pe români îi ia totul pe nepregătite, precum mafia care datează de pe vremea „împușcatului”. Nu trebuie să așteptăm să vină rușii, fiindcă intrăm singuri, ca-n brânză, cu ghetrele și cu fracurile, ca prin noroi (ca să mă exprim elegant) în carnea cadavrului acestei țări, căreia nu-i cerem iertare, ci o violăm frecvent. „Așa, și, ce să facem? Asta e, toți ie la fel”, este replica nemuritoare a fiecărui votant de fosile. Multe dintre aceste fosile și-au ars carnetele de partid, altele le-au păstrat pentru vremuri mai bune. Cine știe care dintre ele a descoperit meandrele concretului…

Digi24.ro

Doi angajați de la o bancă din București au văzut că un client avea o sumă mare în cont și i-au furat 140.000 €

Poliția și fișa pr(o)stului și cum toate drumurile duc la… Ion Iliescu

Liniștea noastră, conceptul promis și îngropat în sângele post-revoluționar de Ion Iliescu, a devenit seva din care se nasc copii și din care troglodiții maturi își fac nu stații GPL sau vile ilegale, ci trusturi și bănci. Revoluția din 1989 nu a adus democrație, ci permisivitate. Există o adevărată schizofrenie combinată, între drogul puterii, drogul lipsei de educație, jaf, ură, dezinteres, cabotinism, șpagă și credulitate. „Polițiile” din cazul 2 Mai și cele din „ciupercăria” de la Crevedia sunt ultimele exemple.

Tembelule pe a cărui fișă a p(r)ostului scrie, în dulcea limbă de lemn, „factor decizional”, omule „serios”, am o întrebare retorică și nu e aia stupidă, „cum te-ai simți în locul rudelor victimelor”. Vreau să știu cum te-ai etala în rolul criminalului. Ești satisfăcut și vorace, nădușit de eroism și de grația împlinirii tale? Știi că vei „scăpa”, și zâmbești? Natura cinică a acestui popor de lebede, menite să fie mâncate de borfașii adăpostiți de brațul legii, precum puii de babuin politic despre care vorbea deunăzi profesorul Avramescu, te va uita. Cum l-a uitat pe teroristul pedofil Dincă, spre exemplu.

Totuși, deși Caracalul din fiecare român a învățat să îndure, sunt foarte curios ce cardiolog al bunului simț e de gardă în extrema noastră noapte a minții. Să număr vinovați? Oftez, pentru că până și hârtia internetului are o limită, așa cum a avut-o, probabil, și pânza Penelopei. Mai grav este că nu mă pricep în a enumera nevinovații.

Pentru ce ne pregătesc serialele TV care promovează clanurile interlope?

În România nu se mai poate vorbi demult despre moralitate. Aici s-au împământenit limbajul și atitudinea de interlop, promovate de seriale TV cu scenarii scrise bine, la care toți holbăm ochii, precum figurinele din clipul „Another Brick in The Wall” al trupei Pink Floyd, fără să conștientizăm că, de fapt, suntem setați pentru o viață viitoare. Apelative precum „jafule”, „șarlă”, etc, nu mai sunt apanajele unor cartiere jenant de mărginașe, ci au deveni un „must have”, dacă vrei să fii „cool” și să-ți găsești un loc în societate.

Digisport.ro

FOTO Mihai Stoica, umplut de sânge la Arena Națională, după ce FCSB a câștigat titlul!

Paracliserii morții au, însă, alte principii. Ei nu se străduiesc să guverneze, ci să căpușeze, e drept, contra unor șperțuri babane. Șpaga n-are vârstă, iar stațiile ilegale de combustibil nu s-au născut ieri. Ele sunt laptele care curge din țâța neamului prost, care n-are nicio „taină” (na, iar v-am zis-o pe „interlopește”) că, dacă afacerea lui bubuie, moare inclusiv tot neamul lui, de la maimuță cu ghiul până la robot, cu și fără plural articulat.

„Morții mă-tii” nu mai este o înjurătură. Este o realitate. Da, mamele multora dintre noi plâng. Ele nu au rânjet și nici vipla din dinții inventatorilor sudalmei și a făuritorilor crimei. Ele au patosul durerii născute la bătrânețe și nu pricep de ce li s-a promis o țară „pentru liniștea noastră”, sau una… ca „afară”.

Țara cu mortul pe masă

În fiecare seară avem un mort pe masă. Fie că l-a călcat un zdrelit la cap care conducea sub influența părinților un bolid „jmecher”, că doar tăticu’ e mare prin fotbal, fie că un drogoman s-a crezut leu (în niciun caz Mihai Leu..) și s-a oțărât la populație în cel mai vulgar mod, adică violând-o până în măduva moralității.

Oare câte lumânări mai aprindem în mortul de pe coviltirul propriei noastre nulități, până o să ne prindem că pentru a avea bun simț nu ne trebuie nici coana Europa, nici cei 7 ani de acasă, ci doar unicul și eternul bun simț? Despre inteligență și despre educație e mai greu de vorbit, cel puțin în acest context.

Colegii de la FANATIK scriu despre morții și despre răniții de la Crevedia. Acolo, pe vremea lui Nea Nicu, alt cinic monstruos care aduce rating, se nășteau „pui vii”. Așa zicea Cristoiu, că el i-a descoperit după Revoluție, că altfel, la „Scînteia Tineretului” se nășteau doar pui atroce. Acum se nasc morți cu ciupercă de foc în frunți, în timp ce viii cu ciuperci halucinogene în buzunar defilează în „bemveu” și-ți dau (scuzați expresia) „muie”, dacă traversezi pe verde, în fața lor. Dacă nu, te calcă, te unesc una cu pavajul, că așa au văzut ei că arată ultimul răcnet de sandwich, la cel mai cool bistro din 2 Mai.

Am scris împreună cu criminologul Dan Antonescu despre România interlopă, de zeci de ori. Am scris alături de Cristi Pârvulescu despre relațiile noastre deșănțate cu restul civilizației. Am scris, am scris… Ce să facem și noi, jurnaliștii, „injecția” și „drogul” nostru e încercarea de a informa și, uneori, de a atrage atenția. Pentru „chestia” aia din „Imn”, cu „deșteptarea”, e nevoie de mai mult. Nu de societate civilă, nu de politicieni, nu de învățământ… Este nevoie de asumare și de mai ales de arestarea bășcăliei.

În România, totul este tratat „la mișto”. Nici nu se răcise bine lemnul de corp al lui Ceaușescu Nicolae și apăruseră deja primele bancuri. Așa se întâmplă și acum, când, spre exemplu, frații Tate au devenit idoli pentru o serie de puști rătăciți. România de astăzi nu este România mea și sunt convins că nu este nici cea a cititorilor FANATIK. România „hiroshimată” nu este România nimănui.

Când țipă televizoarele la noi, auzim din partea „autorităților” aceleași lozinci, aceleași aberații. Așa zicea și Nea Nicu, Dumnezeu să-i ierte, analfabetismul multilateral dezvoltat: „Nu torelăm, etc etc…” Între ce nu „torelau” Nea Nicu și Coana Leana și până la ce tolerează ăștia contemporani e o distanță cam de la birtul din Lehliu până la scara de bloc a celui mai papițoi traficant de heroină din Tirana. Numai că, spre deosebire de ingeniozitatea „inamicului”, indolența noastră nu știe carte.

Sunt un român naiv, cu moartea sub fereastră

Sunt un om și un român simplu. Nu vreau să fiu călcat pe stradă de ciuperca de la Crevedia și refuz să mai aud expresia stupidă și colerică: „Ăștia nu ne lasă să trăim!”. Păi, băi tovarăși, ca să fii lăsat se presupune că matale ești deprins cu respectiva aptitudine. Ești, cumva, românule, învățat să trăiești normal? Sau, cum îi zice doamna Turcan, ești… „sustenabil” pentru o viață de om liber și de bune moravuri, care ți-e pașaport pentru lumea civilizată? Nu de alta, dar tot salivezi la Schengen…

Eu unul încă mă „caut”, vorba colegului Cornel Dinu. Probabil că duc lipsa „știrilor de la ora 5”, unde se desăvârșea discursul cadaveric, pentru simplul motiv că toate jurnalele de actualități au devenit… „știrile de la ora 5”.

Într-o viață normală, copilului meu nu trebuie să i se ferece tableta pentru a nu deveni spectatorul unor atrocități și să fie cărat către lectură, ca și cum ar fi purtat spre ghilotină. În viața anormală, mă văd obligat să fac recurs împotriva unor realități absurde. Am uitat să vă spun: Copilul meu se numește România, a nu se confunda cu Heroinoshima, vară-sa de la CreveCaracal.

Și totuși, mi-e foarte clar că mă simt, vorba gânditoarei în viață Andreea Tonciu, „neconfortabil”, cu mortu’ pe masă și cu nucleara sub verandă. Eu sunt un naiv, nu un temător. Dar vreau să fiu un român care nu mai începe fiecare frază cu cuvântul „Nu”. Vă mulțumesc.