Tudor Furdui poartă povara unui nume dramatic în toate sensurile, numai el știe cât l-a „presionat”, cum ar spune Mister Cornel Dinu, cu care Tudor are o relație specială pentru că „Mister” a fost bun prieten cu tatăl său, marele actor Dumitru Furdui. A intrat în TVR să vadă un documentar despre acesta și n-a mai plecat, profesional vorbind.
Repere dincolo de tatăl celebru: primul meci la care a luat declarații – Extensiv Craiova – Dinamo 0-1, primul invitat „unu la unu” – Cornel Dinu, „câine până la moarte”… Nu, nu „Procurorul”, la acesta e axiomatic, el, Tudor Furdui e „câine până la moarte”. Cel mai plăcut interlocutor live, cel mai dificil, meciul la care a sărit în picioare de bucurie, meciul la care s-ar fi băgat sub masă de rușine și multe, multe alte povești, povestiri, amintiri, în interviul FANATIK care urmează.
Tudor, ce evenimente sportive au marcat anul în care te-ai născut?
– Cum sunt un mare fan al sporturilor de iarnă, nu pot să nu rețin anul… nașterii mele! Atunci, la Jocurile Olimpice de la Grenoble, România a obținut singura medalie din istoria participărilor sale, bronz la bob două persoane, cu Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe. O medalie în 55 de ani!
Tot în acel an, la Jocurile Olimpice de vară de la Mexico City, Ivan Patzaichin câștiga prima sa medalie olimpică, avea doar 17 ani, Viorica Viscopoleanu lua aur cu record mondial la săritura în lungime, iar Lia Manoliu era, la 38 de ani, cea mai in vârstă campioană olimpică la acea ediție, la aruncarea discului… Pentru cei care n-au avut norocul să trăiască perioada aceea de mari succese sportive românești, trebuie să specific anul: 1968.
De unde pasiunea pentru sport? Pentru fotbal în special, nu?
– Am făcut dintotdeauna sport. În plus, pentru că prima mea minge a fost cel mai frumos cadou, am început să dau cu piciorul în balon din primii ani ai copilăriei. Și acum, la 55 de ani (n.a. – împliniți pe 12 mai), mă bag la miuță de două ori de săptămână, joc tenis, înot la bazin, schiez, alerg în parc.
Cred că asta m-a ținut sănătos și mă face să fiu în formă. Mă bucur atunci când îmi dezvălui vârsta și lumea se miră. În semn admirativ! Așa că recomand tuturor: faceți mișcare, fraților!
Cum ai ajuns la TVR?
– În 1999, după decesul tatei, redacţia de divertisment din TVR a făcut o emisiune în memoria sa. Şi cum ştiam aproape toate apariţiile tatei de la TV şi din piesele de teatru, Ovidiu Dumitru, Dumnezeu să-l ierte!, m-a chemat să-l ajut. Atunci am avut primul contact cu arhiva, cu casetele…
După două săptămâni, mi-am dat seama că televiziunea mi se potrivea mănușă. Mă duceam acolo cu o plăcere nebună. Fără să-mi dau seama, mă contaminasem cu microbul ei. De care nici n-am mai scăpat! Apoi, într-o zi, am făcut o vizită în redacţia de sport şi, brusc, drumul meu în carieră a cotit definitiv. N-am mai vrut să plec de acolo nici mort!
Mai ții minte prima apariție pe „sticlă”?
– Cum aș putea să uit primul live?! 4 martie 2000, Extensiv Craiova – Dinamo 0-1, primul meci din returul sezonului 1999-2000, sezon în care Dinamo a ieșit campioană după o pauză de opt ani. Atunci, TVR a transmis meciul și am avut o intervenție la final cu declarațiile celor doi antrenori, Sorin Cârțu de la Extensiv și Cornel Dinu de la Dinamo.
În același an, pe 16 decembrie, am prezentat primul jurnal de sport. Ionel Stoica „m-a debutat”… ca să spun așa cum s-a împământenit a se spune, incorect, dar uzual… „m-a debutat” la Matinalul TVR moderat de Alice Dumitrescu. Am revăzut imaginile de curând și m-am amuzat copios. Ce fățucă de puști aveam… 😊
Primul invitat în studio?
– Cornel Dinu. Și cu asta am zis totul. Sau „Atââât!”… Ca în reclamă… 😊 I-am ținut locul lui Vlad Enăchescu, care modera „Minutul 91”, emisiune de analiză a etapei din Divizia A. De la „Mister” am învățat foarte multe. De la felul în care te prezinți în fața telespectatorilor până la modul de a analiza un meci.
Pe cine ai vrea să ai „unu la unu” într-un interviu live?
– De „afară” l-aș fi vrut pe Diego Maradona… Dar e prea târziu… Am rămas extrem de impresionat de documentarul făcut de Emir Kusturica despre starul argentinian.
Am apreciat foarte mult răbdarea pe care a avut-o regizorul în momentele în care Maradona, fire imposibilă, nu avea chef să filmeze sau era în stări în care nu putea acorda vreun interviu. A ieșit, însă, o bijuterie de documentar. Îl recomand oricui.
De la noi aș fi vrut să-i am invitați la o emisiune pe frații Nunweiller, celebrii frați care au dat numele de „câinii roșii” dinamoviștilor. Dar e la fel de târziu…
FCSB este aproape să revină în Ghencea pentru meciul cu Dinamo. Este FCSB Steaua?
– Nu vreau să-mi atrag antipatiile unora, dar eu respect justiția, chit că uneori aceasta nu ia cele mai bune decizii. Dacă există o echipă în Liga 2 care se numește Steaua, iar una în Liga 1 care se numește FCSB, e clar că numai una dintre ele e Steaua. De altfel, și gloriile Stelei, care au câștigat CCE în ’86 la Sevilla, merg pe mâna CSA! Dați-mi voie să le dau credit. Ei măcar au realizat ceva.
Crezi că o să mai avem ocazia să vedem un Dinamo – Steaua „curat”? Adică sub denumirile clasice?
– Dacă Steaua promovează și Dinamo nu retrogradează, Doamne ferește!, vom avea cel puțin de două ori Dinamo – Steaua. Cel puțin așa va scrie în caseta tehnică. Dacă nici ea nu e curată… Visez să comentez un Dinamo – Steaua! Și o finală de Campionat Mondial… și una de Champions League! Atââât! 😊
Se știe că ești suporter al lui Dinamo… De ce Dinamo?
– Pasiunea pentru Dinamo a apărut încă din copilărie, o copilărie pe care, datorită tatălui meu am petrecut-o și pe la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia.
Acolo am avut ocazia să cunosc o mulţime de personalităţi autentice din domeniul scrisului… Marin Preda, Sânziana Pop, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Mircea Dinescu, Teodor Mazilu… al muzicii, Vasile Vasilache Jr…
La Mogoșoaia, i-am cunoscut pe unii dintre fotbaliştii de marcă de la marea echipă a lui Dinamo din anii ’70: Cornel Dinu, „Fotbalistul Anului” în 1970, 1972 și 1974, Florin Cheran sau Dudu Georgescu, „Gheata de Aur” în 1975 și 1977.
Aşa că, pentru un copil căruia nu-i plăceau alte jucării în afară de minge, întâlnirea cu aceşti „grei” a avut o influenţă uriaşă. Mai târziu, prin clasa a III-a… 1977… am intrat la „Tânărul Dinamovist”, unde eram coechipier cu Florin Prunea. Nu am rămas decât doi ani, fiindcă mama m-a obligat să fac o alegere dură: ori fotbal, ori şcoală. Iar eu am ales şcoala.
Și fiul meu, Alec, în vârstă de 16 ani, a fost atins de microbul dinamovismului. A făcut polo și handbal în „Ștefan cel Mare” și mergem destul de des la meciurile lui Dinamo. Și vom merge și de acum înainte!
Ce părere ai de schimbarea asta de acționariat la Dinamo? Deocamdată doar vorbe, nimic concret, banii tot suporterii îi dau…
– Vreau să fiu optimist și sper ca de data asta să fie ceva concret și cu continuitate. Faptul că s-a hotărât și aprobat construcția unui nou stadion în „Ștefan cel Mare” va crea emulație. Cam ceea ce s-a întâmplat la Rapid. Poate și mai și…
O echipă care are atâția fani nu poate continua în anonimat, nu poate muri. Culmea e că și fanii celorlalte echipe o vor pe Dinamo în Liga 1! Dinamo se va ridica și va fi din nou acolo sus. Nu știu cât de curând, dar sigur!
Tata cu ce echipă ținea?
– Tata nu ținea cu vreo echipă anume… Ba chiar îi ironiza teribil pe fanii înfocați, mai ales când echipa lor favorită pierdea. Avea un umor teribil, era un maestru al luatului peste picior.
Făcea parte dintr-o echipă teribilă a șuetelor subțiri cu șprițuri grele și a trăsnăilor legendare alături de Gigi Dinică, Dan Spătaru, Fănuș Neagu, Guță Băieșu, Conți Bărbulescu, Aurelian Andreescu, Cornel Patrichi, toți plecați acum la un șpriț în ceruri…
A rămas de pomină o întâmplare petrecută la barul „Atlantic” în anii ’70. La închiderea programului, Lulu, barmanul, a scos o minge de fotbal improvizată din ciorapii dansatoarelor și pe ring a început o miuță la care s-au amestecat și Cornel Dinu, și Florin Cheran…
Când a tras Mister un șut „decalibrat”, a secerat un întreg șir de sticle din bar de a trebuit să adune fetele la cioburi până dimineață. Paguba s-a ridicat la mii de lei, iar a doua zi în ziarul „Săptămâna” a apărut următoarea notă: „Aseară, pe ringul barului «Atlantic», mare meci mare de fotbal. Nu au lipsit nici componenți ai lotului național”… 😊
Cel mai plăcut moment live?
– Unul dintre ele s-a întâmplat relativ recent. La emisiunea „Studio Mondial”, din timpul Mondialului din Qatar, am reuşit să-l conving pe Mircea Lucescu să revină în platoul TVR după o perioadă îndelungată, iar faptul că a acceptat invitaţia mea a fost o onoare şi o bucurie. Ce să mai spun că ediţia a avut un mare succes?! A avut!
Și dânsul a fost extrem de emoționat când a revăzut imagini de la meciul Brazilia – România de la Mondialul din Mexic 1970. Atunci, Mircea Lucescu, căpitanul echipei naționale, a făcut la final schimb de tricouri cu marele Pele.
Dar cel mai neplăcut moment?
– Cele mai neplăcute momente sunt acelea când un invitat sau un interlocutor „se dă lovit”. Când găsește tot felul de scuze pentru a nu da un interviu sau a nu participa la o emisiune.
Cel mai plăcut interlocutor în live?
– Clar Cornel Dinu. E un izvor nesecat de pilde fotbalistice, un monument în ceea ce privește disecarea unui meci de „futbol”, cum îi place să spună.
Dar cel mai dificil?
– Dumitru Dragomir. Nu am fost niciodată pe aceeași lungime de undă. În viața de zi cu zi e un om minunat și extrem de capabil, dar mă simt stingher într-un dialog despre fotbal cu dânsul.
A fost vreun meci la care să sari, efectiv, în picioare de bucurie?
– Mai multe. Cele de la Campionatul Mondial din SUA 1994, când România a învins Columbia, SUA și Argentina. Când am bătut Anglia la Campionatul European din 2000, jucat în Belgia și Olanda. Sau când Dinamo a reușit „minunea de la Liberec”. Mi s-a părut uluitor ca o echipă românească să întoarcă o calificare de la 0-3.
Dar unul la care să te ascunzi de rușine?
– Ambele meciuri de baraj ale României pentru calificările la Mondiale. Cu Slovenia în 2001 și cu Islanda în 2021. Iar la Dinamo, barajul pierdut cu Universitatea Cluj. Nu am crezut că Dinamo va ajunge vreodată în Liga 2.
Ce șanse avem să ne calificăm la Campionatul European din 2024 în grupă cu Elveția, Israel, Kosovo, Belarus și Andorra?
– Șansa lu’ Elodia… 😊 …glumesc, desigur. E greu. Ne luptăm cu Israel pentru locul 2, echipă pe care eu o consider superioară.
Mai ajunge vreo echipă din România în grupele Ligii Campionilor în timpul vieții noastre? Adică în următorii 50 de ani…😊
– În următorii zece ani sigur nu. Este o diferenţă enormă între fotbalul de la noi şi fotbalul mare!
Ce ai fi fost dacă nu erai om de televiziune în domeniul sportiv?
– Sunt absolvent de A.S.E. Înainte de a intra în televiziune, am avut un job foarte bun în domeniul economic, cu un salariu foarte mare pentru vremea respectivă. Am renunţat, însă, la el fără regrete.
Marea mea pasiune pentru televiziune nu se măsoară în bani. Când mă gândesc acum la ce-am făcut, şi mie mi se pare incredibil: am dat cu piciorul unui post excelent şi m-am aruncat cu capul înainte în necunoscut, într-o junglă… Fiindcă televiziunea e o junglă în care reziști foarte greu!