Norocosul Ionel Stoica „A fost odată ca niciodată… în America!”. În 1994, cu „Generația de aur” a lui Gică Hagi. 30 de ani înainte de EURO 2024

Prieten cu majoritatea marilor sportivi ai României, în special cu fotbaliștii „Generației de Aur” a lui Gică Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu, Miodrag Belodedici, Dan Petrescu, Florin Răducioiu, Ionuț Lupescu, regretatul Didi Prodan, Ionel Stoica a avut privilegiul să fie cooptat în intimitatea lotului național care a obținut cea mai mare performanță din istoria echipei naționale, locul 5 la World Cup 1994, în SUA.

Norocosul Ionel Stoica „A fost odată ca niciodată… în America!”. În 1994, cu „Generația de aur” a lui Gică Hagi. 30 de ani înainte de EURO 2024 al generației lui Ianis Hagi

Cariera de aproape 40 de ani în presă a lui Ionel Stoica a pornit de la „Flacăra” lui Adrian Păunescu, a trecut prin Cenaclul său irepetabil, s-a diversificat, s-a împlinit și s-a transformat în… pensie la TVR. Unde a lucrat nu mai puțin de 37 de ani!

Amintirile sale pot umple zeci de cărți, nu doar două, câte a scris până acum: „Prietenii din Arena As” (2022) și „A fost odată ca niciodată… în America!” (2023). Doar câteva mostre, în interviul, greu de sintetizat!, care urmează.

„Neluțu Crăcănel” s-a culcat cu mingea dată cu cremă…

De unde s-a născut pasiunea ta pentru sport, pentru fotbal, Ionele?

– Șansa și amprenta vieții mele sunt date de locul în care m-am născut: un cartier de veche și recunoscută tradiție negustorească și excepțională tradiție fotbalistică, Obor. Chiar vis-a-vis de Gara de Est a existat unul dintre cele mai frumoase stadioane din perioada interbelică, stadionul Unirii Tricolor, demolat în 1962.

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

Eu m-am născut în 1950, pe 10 decembrie, pe strada Frâului, care leagă Baicului de Fântânica, ai mei locuiau la câteva case de casa marelui Gheorghe Constantin. „Profesorul”. Nea Gică m-a iubit și m-a apreciat foarte mult.

Erau multe maidane unde copii jucau fotbal toată ziua, eu încercam să-l imit de nea Gică, dar singurul element comun îl constituia faptul că eram și eu… crăcănat! (râde) Porecla lui era „Crăcănel”, iar copii îmi spuneau și mie „Neluțu Crăcănel”.

Aveam vreo șase, șapte ani când nea Gică mi-a dăruit o minge de piele, cu șiret… Mingile se dădeau cu cremă maro, așa le întrețineai, așa era și mingea aia, am venit cu ea acasă și, de dragă ce-mi era, m-am culcat cu ea în pat. A doua zi mama a trebuit să arunce cearceaful, fața de pernă, nu se mai puteau spăla. Dar eu am dormit fericit, visând că voi ajunge mare fotbalist.

Gică Hagi și… cartofii prăjiți!

N-ai ajuns mare fotbalist, dar ai ajuns prieten cu mari fotbaliști. Cum l-ai cunoscut pe Gică Hagi?

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

– Era o seară de iulie, în 1983. Locuiam Într-un bloc pe Calea Victoriei colț cu Biserica Amzei, lângă CSP, la etajul 1. La 3 stătea o doamnă trecută de 50 de ani, elegantă, tunsă scurt, cu o nelipsită țigaretă subțire, pe atunci o raritate, cu origine grecești, Lena Bargiuma.

Rude n-avea, familia ei era Sportul Studențesc, lucrase la UASCR, apropiată a lui Nicu Ceaușescu. Iubită și respectată de toată suflarea din Regie, conducere, antrenori, jucători și suporteri… atâția câți erau…

Îi ajuta pe fotbaliști să se familiarizeze cu Bucureștiul, cu facultatea, le rezolva cazarea. Ca o adevărată mamă, le verifica anturajul, prietenii, dar mai ales prietenele, să fie de bună calitate. Era prietenă cu Zina Dumitrescu și aveau grijă, amândouă, de ținutele jucătorilor, să fie eleganți, bine îmbrăcați.

M-am împrietenit cu Lena și în acea seară de iulie 1983 m-a invitat la ea să cunosc pe cineva. Era un tânăr timid, respectuos, bine educat. Se schimba total, într-o „furtună” vorbăreață, când venea vorba de fotbal. Evident, era Gică Hagi.

Cred că mi-am deschis drumul către prietenia lui povestindu-i momentul când l-am văzut prima dată. În urmă cu patru ani, la începutul lui iulie 1979, la Constanța, mii de oameni îl conduceau pe ultimul drum pe Aurică Rădulescu, mare talent descoperit și crescut la Farul, mort la 25 de ani într-un accident de tren la Hanovra, într-un turneu al Sportului Studențesc. În fruntea convoiului funerar, purtând portretul lui Aurică, un junior de la Farul, Hagi Gheorghe…

I-am spus lui Gică credința mea că, venit pe același traseu Farul – Sportul Studențesc, poate duce mai departe, mai sus, mult mai sus performanțele lui Aurică Rădulescu, menirea lui Aurică Rădulescu.

Târziu în acea noapte din 1983, pe la ora unu, m-am oferit să-l conduc eu pe Gică la plecare. La etajul 1 l-am invitat să intre la mine, să vadă unde stau. Cum am intrat, din bucătărie ne-a incitat un miros de cartofi prăjiți care a făcut uitată masa copioasă de la Lena. Soția îmi lăsase o ditamai farfuria cu cartofi prăjiți, ouă ochiuri și un castron cu salată de roșii. Atunci și-a „deconspirat” Gică singura plăcere culinară „vinovată”, cartofii prăjiți.

Ne-am așezat la masă, am băut și câte o bere, două, Gică și-a deschis sufletul și mi-a povestit despre copilăria lui din satul Săcele de Constanța, despre prima lui minge, făcută de tata Iancu dintr-o vezică de porc, prima minge adevărată primind-o de la mama Kirața la 5 ani.

Am aflat și care a fost prima lui băutură întăritoare și răcoritoare: zerul adunat de mama după ce făcea brânză, pus la rece în beci, în ulcioare de pământ. Mi-a povestit de surorile lui, de fratele numit tot Gheorghe, înaintea lui, dar care, spre durerea tuturor, nu a trăit…

Pe la trei jumate dimineață ne cam podidea căscatul și l-am invitat să rămână să doarmă la noi și, când s-a trezit, l-am dus la complexul studențesc „303” de pe cheiul Dâmboviței, unde Sportul Studențesc îi amenajase din două camere o garsonieră mai mare. Pe care n-a schimbat-o trei ani, cât a jucat în Regie, ba chiar nici încă un an jumătate după ce a plecat la Steaua.

Ivan Patzaichin a umplut de lacrimi Teatrul de vară din Costinești într-o noapte din 1984…

Cu tine poate sta omul la amintiri zile întregi și tot nu le izbăvești… Care a fost momentul cel mai impresionant în relația cu un sportiv?

– Când Ivan Patzaichin și-a anunțat retragerea… August 1984… Costinești… Ivan venise de la Olimpiada de la Los Angeles cu aur și cu argint… Voiam să fac un dialog cu el în față la Radio Vacanța… Să se adune lumea, să pună întrebări, să discute cu el…

Și-mi spun cei din conducerea stațiunii să facem întâlnirea asta cu Ivan la Teatrul de vară, să vină mai multă lume, intrau două mii și ceva de oameni în „scoica” aia… 29 august 1984… Song, Divertis și eu cu Ivan…

Cântă Songul lui Oanță, Dumnezeu să-l odihnească, (n.a. – Ioan Luchian Mihalea), explodează oamenii de râs la Divertisul lui Toni Grecu și pe la unu noaptea mă gândeam ce rost mai are să intrăm noi cu vorbe… pleacă lumea… „Nu, nu” – zic organizatorii – „Vă așteaptă lumea, n-a plecat nici Songul, nici Divertisul”.

Regia era ca publicul să pună întrebări prin bilete, eu să le citesc și Ivan să răspundă. Și vine întrebarea banală „Domnule Patzaichin, cum v-ați simțit la Los Angeles când ați câștigat medalia de aur?”.

Răspunsul a surprins pe toată lumea, inclusiv pe mine, care mai discutasem înainte cu el ce vrea să răspundă: „În momentul în care mi-a fost pusă medalia la gât, a început să se cânte imnul și să urce tricolorul pe catargul cel mai înalt, pentru prima dată în viață am început să plâng”.

Rumoare în public. „În acel moment am realizat că este ultima oară când pentru mine, sportivul Ivan Patzaichin, se mai poate petrece o așa clipă extraordinară. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă opresc”. Și au început să-i curgă lacrimile…

Măi, Silviule, a fost ceva extraordinar… s-au ridicat toți în picioare, și-au făcut făclii din ziare, Songul a dat tonul și toți au început să-i cânte „La mulți ani cu sănătate, să vă dea Domnul tot ce doriți…”. Atenție: „Domnul”, nu „viața” cum era varianta comunistă a timpului, nu uita, era 1984… Și acum mi se ridică părul pe brațe când îmi aduc aminte…

Curgeau lacrimile râuri pe obrajii oamenilor… Rămăsesem fără glas, aveam inima-n gât… Nu spusese nimănui, la familie, la club… Nu știa nimeni… Nu-ți mai spun că mi-a făcut scandal conducerea lui Dinamo că… am știut și nu le-am spus!

A făcut prima filmare din viața selecționerului Edi Iordănescu!

Știu că ești bun prieten cu Anghel Iordănescu. De unde până unde?

– Între mine și Puiu Iordănescu e o poveste specială. Fata mea, Ioana, și Edi sunt născuți în aceeași perioadă, aceeași lună, același an, iunie 1978, la aceeași maternitate, Filantropia.

Și când ne-am dus și noi cu flori la nevestele noastre, ne-am întâlnit, știam că este fotbalist la Steaua, nu ne cunoșteam personal, acolo ne-am cunoscut. Și de atunci a început prietenia noastră.

Când aveau copii vreo doi ani și ceva, i-am spus „Hai, mă Puiule, să facem un reportaj”. Pentru o serie intitulată comunist „Muncind pentru victorie”.

A fost de acord și m-am dus să filmez și la el acasă, locuia pe lângă Academia Militară, împărțea o vilă cu generalul Aurel Ion, care era comandantul clubului Steaua. Și a apărut și Edi, blonduț, cu bretonaș, cu o mingiucă, se juca printre picioarele noastre, alea sunt primele imagini cu el.

Apropo de Edi Iordănescu, ți-ai lansat a doua carte, „A fost odată ca niciodată… în America!” cu o zi înainte de Israel – România 1-2, care a ne-a adus calificarea la EURO 2024… 30 de ani după SUA 1994…

– Marea bucurie a lansării cărții într-o zi, 17 noiembrie, cu o asemenea semnificație, 30 de ani de la meciul epic de la Cardiff, încheiat cu victoria calificării tricolorilor lui Puiu Iordănescu la Mondialul din America, a fost minunat completată, după numai o zi, de evoluția încântătoare și victoria uriașă cu Israel a actualilor tricolori, conduși tot de un Iordănescu… un arc care s-a închis în timp… Edi Iordănescu… pentru calificarea la Euro 2024. Nici nu se putea potrivi mai bine!

M-a încântat atât de mult dorită și așteptată „schimbare la față” a actualei echipe naționale… Pentru că, dincolo de victorie, a fost jocul echipei, curajul, determinarea, spiritul colectiv de luptă și sacrificiu, inspirația lui Edi. M-am bucurat sincer pentru el.

Instantaneu mi-au revenit în memorie două momente: copilul blond și bretonat, în pantalonași scurți, care, acum mai bine de 40 de ani se juca printre picioarele noastre cu o minge de plastic. Și în același timp o superbă fotografie,din revista voastră, Fanatik, consacrată „Dinastiei Iordănescu”, publicată în plin val de contestări ale lui Edi ca selecționer. Ce mult și frumos a crescut Edi! Și cât am… îmătrânit eu! (râde, dar nu e râsul lui…)

„Puiu Iordănescu m-a… terorizat în America!”

În America…

– Puiu Iordănescu m-a… terorizat în America! Declar și semnez! (râde) Mă trimitea de două ori pe zi la Centrul de Presă, la aproape o sută de kilometri, să-i aduc materiale. Nu numai despre echipa de fotbal cu care urma să jucăm, absolut tot ce găseam despre țara respectivă…

Columbia, de exemplu… Tot, tot, tot despre Columbia: geografie, demografie, istorie, religie, social… Scoteam din calculator dosare întregi… Fii atent ce-mi spunea Puiu: „Ionele, eu din toate astea îmi dau seama cam ce structură au ei ca oameni și, în consecință, ce puncte slabe pot avea jucătorii lor”.

Avea un apartament acolo unde am stat în SUA, într-o cameră o masă mare plină tot timpul cu documentație și trei lăzi de echipament, d-alea mari, de aluminiu, cu care pleca echipa națională în orice deplasare. Pe care scria Columbia, Elveția, SUA. Adversarii din grupă. Pline cu reviste, ziare, casete, câte 15-20 de casete fiecare, Puiu era un fanatic al documentării și al pregătirii minuțioase. Plus ce-i aduceam eu zi de zi.

„Eu am primit telefonul la TVR când au fost prinși Ceaușeștii”

Evenimentele din decembrie 1989 te-au prins în Televiziune?

– Sigur că da, eram la serviciu. Am stat câteva zile și nopți în regia celebrului Studio 4, titrajele alea mari, cu anunțuri pe ecran eu le concepeam și le băgam în direct. Și răspundeam la telefon.

Eu am primit telefonul când au fost prins Ceaușeștii: „Suntem în comuna Ulmi, lângă Târgoviște, am prins pe dictatori, sunt într-o Dacie de culoarea… numărul… îi ducem la unitatea militară de la intrarea în Târgoviște”.

Eu am notat pe un bilet și m-am dus în studio. Sunt imagini când mă duc și-i dau biletul lui Brateș și el spune „Iată, tânărul nostru coleg de la Sport ne-a adus acum o veste extraordinară: au fost prinși odiosul dictator și sinistra sa soție!”. Am văzut în Franța secvența asta cu mine, dovada că am fost acolo… în Televiziune a fost un jaf, s-a vândut tot ce se putea vinde.

Eram acolo și când l-au adus pe Nicu Ceaușescu, era înțepat de un nebun cu cuțitul, pe hol, și Brateș spunea că a făcut pe el de frică, și când l-au adus pe handbalistul ăla mare de la Dinamo, Dan Marin, fusese și la națională, se ducea la post, la Casa Scânteii și l-au găsit cu pistol la el, l-au tumefiat rău că e terorist…

Din propria experiență îți spun că a fost o bulibășeală „ordonată” înfiorătoare, o luptă cu morți și răniți între mai multe centre de putere trase de sforile din diferite părți fiecare. La Televiziune era Ion Iliescu cu ai lui, Petre Roman era la Comitetul Central cu generalul Gușă, Mazilu la Consiliul de Miniștri, generalul Militaru și KGB-iștii lui la Marele Stat Major… Fiecare cu interesele lui.

Cum l-a „corentat” Tătuca Prodan pe Asprilla

Cum spuneam, ai lansat pe 17 noiembrie a doua ta carte, „A fost odată ca niciodată… în America!”, după „Prietenii din arena AS”, scoasă în 2022…

– Da, pe 17 noiembrie, la exact 30 de ani de la victoria României la Cardiff, 2-1 cu Țara Galilor, care a însemnat calificarea la Mondialul din America.

Și, din păcate, și cu o semnificație tristă, 7 ani… mai exact 7 ani și o zi… de la plecarea unui bun prieten de-al meu din „Generația de Aur”, Didi Prodan, Dumnezeu să-l odihnească… Uite, în memoria lui să-ți povestesc ceva din cantonamentul naționalei din SUA…

Înaintea meciului cu Columbia, de care ne-a fost cel mai frică, toată pregătirea pe care a făcut-o Puiu Iordănescu a sintetizat-o în câte o foaie A4 pentru fiecare jucător, cu plusuri și minusuri. Le-a pus pe perete în dala de pregătire tactică și cu două seri înainte de meci i-a chemat pe jucători să le vadă și să le ia să-și analizeze adversarul.

Fiecare s-a dus la „fișa” lui, Didi Prodan îl avea pe Asprilla, se uită, vede numai calități, numai plusuri. Se uită-n stânga, se uită-n dreapta, vede pe Valderrama, era al lui Lupescu, avea un sfert de pagină defecte, Rincon… parcă al lui Mihali… avea tot așa, un sfert de pagină minusuri…

Și odată răbufnește Didi: „Bre, nea Puiule, da’ bronetu’ ăsta al meu n-are nicio belea, că văd că ăștialalții, pe care-i au Lupi, Gică, mai au, dom’ne, și niște defecțiuni, da’ ăsta al meu e chiar așa de perfect, tocmai p-ăsta mi l-ai dat mie?!”…

Și Puiu îi zice, serios: „Ba da, bă Didi, e ceva, dar n-am vrut să scriu acolo, îți spun să știi numai tu…” …era de față toată echipa… „E cel mai târșălos din echipă, mă!”. Cel mai fricos, adică… La care, Didi: „Aaaa, păi dacă-i așa, lasă-l pe mâna lu Tătuca (n.a. – porecla lui Prodan), cum ți-l prind, cum ți-l corentez!”.

• „Eu nu mi-am dorit să fiu comentator și atunci când am dat examen să întru la redacția Sport din TVR, în 1983, i-am spus lui Cristian (n.a. – Țopescu), ne cunoșteam dinainte, «Cristian, eu vreau să vin pentru ce nu faceți voi, latura de reportaj, de poveste, viața de dincolo de teren a sportivului, cu familie, cu copii, cu prieteni, cu pasiuni. La comentariu n-o să mă bag niciodată, nu-mi doresc, nu simt că sunt făcut pentru a comenta». Ca nu cumva să creadă Cristian că vin ca un rival pentru el”
• „Mircea Angelescu a fost în Mexic 1970, cu Angelo Niculescu, în Franța 1984, cu Mircea Lucescu, în Italia 1990 cu Emeric Ienei, în America 1994, cu Puiu Iordănescu. Mi-a spus că Iordănescu a fost cel mai potrivit pentru postul de selecționer pentru că avea o putere de acumulare excepțională și o putere de sinteză unică. Adică absorbea ca un burete și picura esențialul”
• „Fără falsă modestie, sunt foarte mândru de o ediție specială a emisiunii «Fotbal Show» din aprilie 2001, în care am reușit să-i aduc împreună pe cei trei MARI, cu majuscule, ai fotbalului românesc, Gicu Dobrin, Ilie Balaci și Gică Hagi. Prima și ultima dată când au stat alături, vorbind despre anii lor de glorie fotbalistică”
• 73 de ani va împlini Ionel Stoica pe 10 decembrie 2023
• 37 de ani a lucrat Ionel Stoica în TVR: din 1978 până în 1990 la redacția Tineret – copii, apoi din 1990 până în 2015 la Departamentul Sport